Poezii De Ion Pillat

Ion Pillat, autorul cunoscutei opere „Aci sosi pe vremuri”, s-a născut la data de 31 martie 1891 și a încetat din viață la data de 17 aprilie 1945. În anul 1944, sub titlul „Poezii”, a apărut întreaga sa opera lirică, ce a fost scrisă în perioada 1906 – 1941. Citește cele mai frumoase poezii de Ion Pillat!

Ion Pillat – Biografie

Ion Pillat s-a născut în București, în casa părinților săi din Calea Dorobanților. Tatăl său a fost moșier, dintr-o veche familie de boieri de țară din ținutul Fălciului și parlamentar, iar mama sa a fost a doua fiică, după vârstă, a lui Ion C. Brătianu. Poetul și-a petrecut copilăria în Florica, Argeș, la bunici, acolo unde a făcut și școala primară. Ulterior, a urmat cursurile școlii nr. 1 din Pitești. Mama sa l-a luat la Paris, împreună cu fratele și sora sa, și și-a continuat studiile la liceul „Henri IV”.

În anul 1910, Ion Pillat s-a înscris ca student la Sorbona, acolo unde a studiat litere, istoria și geografia, dar și dreptul în paralel. În anul 1911, Titu Maiorescu i-a publicat o mare parte din poezii în „Convorbiri Literare”. În anul 1912, Ion Pillat l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul „Flori sacre”, iar împreună cu Horia Furtună au înființat colecția „Cărți albe”.

În 1916, a editat volumul „Plumb” al lui George Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. În anul 1922 a scos, împreună cu Tudor Arghezi, revista „Cuget românesc”, iar următorul an a publicat volumul de versuri care l-a și consacrat ca poet original și tradiționalist.

Ion Pillat s-a căsătorit, în anul 1915, cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu.

În anul 1936, a primit premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Ion Pillat a decedat pe data de 17 aprilie 1945, atunci când a suferit o congestie cerebrală în plină stradă. A fost transportat acasă, în stare de inconștiență, iar seara a decedat.

Poezii de Ion Pillat

Aci sosi pe vremuri

La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru și poteri, și haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi,
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlinã
Sări subțire-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea…
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Și cum ședeau… departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rãmână…
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână…
Ce straniu lucru: vremea! Deodatã pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete.
Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita…
Ca ieri sosi bunica… și vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-însul amurgul se opri…
Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Ți-am spus Balada lunei de Horia Furtună.
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Și ți-am pãrut romantic și poate simbolist.
Și cum ședeam… departe, un clopot a sunat
– Același clopot poate – în turnul vechi din sat…
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Casa amintirii

E casa amintirii o casă cu pridvor,
Cu bârne şi chilimuri pe încăperi zidite,
În drumul către dânsa ţin strajă dreapta plopii,
Şi în pereţi icoane de morţi bătrâni veghează:
Strămoşi din altă vreme de cari, uitând de jocuri,
Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială
La feţele lor şterse de sfinţi în mânăstiri.
În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată,
Şi clipa netrăită a îngheţat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură
Miresmele cosite cu florile de fân
Păstrate sub răcoarea pânzetului de in.
Şi, seara, pe divane în liniştite-odăi
Tot mai pogoară cântec şi zumzănit de strună
Ca de pe alăuta plăpândelor visări,
Când, în apus de soare şi răsărit de lună,
Simţim zădărnicia întâilor uitări,
Rămân aceleaşi toate, şi somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut.
Stafie, trece gândul prin casa mea străveche
Sub raza călăuză a visului tăcut…
Şi închizând în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâţia morţi în mine.

Lună pe mare

Taci – totul nu e decât
O slabă cutremurare.
Taci – suie numaidecât
Păunii lunii din mare.
Își lasă cozile lungi
Pe înflorirea de valuri
Și tot mai adânci, mai prelungi
Se-ncheagă albe portaluri.
Și stelele, boabe de-argint,
Cad lin din fluier de lună,
Și sufletul tău în argint
Departe pe ape mai sună.
Dar tot mai adânc lunecând,
Se surpă albe portaluri,
Și floarea penelor blând
Se ofilește pe valuri.
Taci – duși sunt numaidecât
Păunii lunii in mare.
Taci – totul nu e decât
O slabă cutremurare.

Vrăjitorul de șerpi

Herencheu,
Berendeu,
Grozăvior, stai pe loc!
Sub soarele-n amiază e lacul de platină
Şi joardele luminii îl bat cu vergi de foc.
Stă lopătarul oacheş tăiat într-o tulpină
Străveche, cum e lotca greu pironită-n loc.
Pe luciul apei, negru, un sfârc de bici în plăsnet
Străfulgeră topirea… Pescarul l-a simţit.
Se-apleacă, mormăieşte descântecul: de trăsnet
Atins, un şarpe-şi lasă inelul despletit.
S-a răsturnat, şi ţeapăn pluteşte, buturugă.
Dar omul mişcă buza, şi vorba veche iar
Se duce, ca jivina deplin să-i fie slugă.
Din ape se ridică un cap triunghiular,
Alunecă în luntre năpârcă blestemată,
Pe braţe e brăţară şi măr rotund în sân,
Şi omul giugiulind-o ca pe-un copil, i-arată
Şerpoaicele bătrâne cu şuierul păgân,
Ce-şi cheamă seminţia ieşind la gol de baltă.
Din milă iar şopteşte cuvinte de hrisov:
Şi şarpele, deodată desmeticit, tresaltă
Şi scapă ca săgeata pe lacul din Snagov.

Balcic

Balcic, nostalgic cum e luna,
Albind păreții râpelor pustii,
Podind pe valuri licărite bruma,
Veghind cu basme moarte vremuri vii.
Balcic, încins cu ziduri de cenuşă.
Balcic, cuprins cu murmur de fântâni,
Încununat cu ceruri de brânduşă,
Împodobit cu semne din păgâni,
Cu dealurile surelor cămile,
Cu case vechi: încremenite oi,
Balcic, păstorule din alte zile,
Cobori pe țărmul biblic pân-la noi.
Cetate mai bătrână decât morții,
Loc sfânt, ca tineretea de senin:
Migdalii să-nflorească pragul porții
Când în lumina ta mă-nchin.

Timpul

În sticlă nu-i, în ceasul cu nisip
Ce curge lin şi sec aceeaşi oră.
Nu-i în apus şi nici în auroră,
Şi urma-i pe pământ nu are chip.
Dar îl auzi târziu, la foc de sobă,
Cum pasu-i apăsat îşi face drum
Venind din ţara umbrelor şi cum
În inimă îmi bate ca-ntr-o tobă.
Recheamă tot ce-a fost şi o să fie.
Toţi anii mei cu clipa lor învie
Dintotdeauna, fără ieri şi azi.
Simt mâna-i cum m-atinge ca o moarte,
Şi în oglindă stă un alt obraz,
Îngălbenind ca fila dintr-o carte.

Fântâna cu platani

Fântâna cu platani de lângă ţărmul mării
La care ne-am oprit cu umbra în amurg
În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.
Fântâna unde vin cu vasele de-aramă
Cadânele să-şi ia un dar curat, din plin,
Vrăjită e – ţi-o spun – şi dorul meu – ia seamă –
În juru-i zboară greu: un porumbel străin.
Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi
Corăbii în amurg… Şi piere zi şi an;
Dar aplecat uşor pe apele ei repezi
Obrazul tău îl văd în umbră de platan.
Sunt zile sau sunt ani de când pe ţărmul mării,
În limpezimi adânci fântâna l-a închis?
Platanii tot foşnesc, şi nu-l pot da uitării
Murmurul de pârâu rostogolit prin vis….

Undrea

De ieri albine albe pe via ta roiesc –
Toţi prunii şi toţi merii în iarnă înfloresc.
Petalele cu aripi de gheaţă cad domoale
Pe un covor mai moale ca iarba cea mai moale.
S-au şters din faţa ţării şi drumuri şi poteci –
Stă Argeșu-n zăvoaie cu tălpile lui reci.
Şi nu cutează moşul pe prund măcar un pas.
Izvoarele cu barbă în ţurţuri au rămas
Şi streaşină făcându-şi la ochi cu palma mâinii.
Tot căutând cărarea, stă cumpăna fântânii.
Auzi întâi un zgomot, apoi – deodată – clar
Ca picături de ploaie pe-o apă de cleştar
Sunt clopoţeii sănii: ascultă-i bine cum
O flamură de sunet îţi flutură pe drum.
Aproape, mai aproape, sub deal, la deal, pe deal
Îţi sună la ureche o toacă de metal…
Dar în odaia cramei cu focul în cămin,
Aduci pentru prieteni urciorul cel mai plin.
Te-aşezi cu ei la masă, citeşti şi prociteşti
Şi vinul vechi şi vinul mai nou cel pritoceşti.
Butucii ard în sobă cu trosnet şi scântei.
Din rodul viei tale eşti bucuros să bei –
Cucernic pentru oaspeţi ridici câte-o bărdacă,
Pe fraţii-n poezie nu-i uiţi cu cană seacă.
Şi, ca poet al viei serbându-i sfântul hram,
Închini, pentru Horaţiu, Virgil şi Francis Jammes.

Cireșul

Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară
El ce priveşte toate cu ochi de înţelept
Şi voi urma poteca de mult, suişul drept
Prin via verde-n tactul copitei ce-o măsoară.

Şi luând prăjina lungă şi coşul împletit,
O fată-n vâlnic roşu va merge înainte,
Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte
Sub un cireş, de roade şi de ani mulţi boltit.

Cireşul va fi roşu ca şi-n copilărie,
Cireşele pe ramuri vor atârna cercei,
Cu braţe goale, fata va prinde-n şorţul ei,
La fiece prăjină, o sută şi o mie.

Şi când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Când gol va fi cireşul, iar cerul plin de stele,
Bunicii i-aş aduce acasă coşuri grele
De-aş mai avea bunică şi sufletul de-atunci!

Amurgul

Oprit pe muchea dealului din zare,
Ard focuri printre clăi în umbre mari,
Podesc cu aur drumul strâmt de care
Şi scot lumini din sat că din amnar.

Pe cositorul apelor coclite
Întind subţiri şi lucii foi de-argint,
Şi-acum în umbră nopţii dezvelite
Doar ochii verzi al mâţelor i-aprind.

Am vrut s-ucid iubirea

Am vrut s-ucid iubirea o zi de toamna sură
Când vântul frunze d-aur din codri mi le fură
Și darnic le azvarle potecilor pustii…

E mult de-atunci – pesemne nici tu nu mai o știi.

Dar tot trăia la mine iubirea d-altădată,
Deși chiar amintirea-i credeam că-i îngropată
În cea mai veche groapă din sufletul meu trist
Dormindu-și somnul rece și vecinic că un Crist –
Da, îmi părea de veacuri iubirea noastră moartă.

Și totuși când prin ramuri se strecura o pată
De luna pe pridvorul unde ședeam tăcut,
Simțeam d-odată-n umbră re-nviind atât trecut
Încât parcă treceam din nou prin vaduri anii,
Și mă pierdeam cu ține din nou, și iar castanii
Îți conturau în plete flori albe, argintii…

E mult de-atunci – pesemne nici tu nu mai o știi.

Și câteodată seară, în trap de telegari,
Un fior mă cuprindea pe drumurile mari,
Când sangereaz-amurgul prin plopii neclintiți,
Și parcă lângă mine zăream doi ochi cuminți
Ce mă priveau prelung și plini c-o rugăminte.

Și-atunci simțeam în mine cum se deschid morminte

Cele mai frumoase poezii de Ion Pillat

Balta

Coclindu-şi putregaiul şi apele amare,
Zărirăm în arşiţa cumplită, de amiaz
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz:
Opala moartă prinsă într-un inel de sare.
Ţi-am spus pe ţărmu-i; — ”Balta această mă-nfioară.
Nu tremură pe dânsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Şi sub povara sură şi grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.

Nici salcia pe maluri frunzişul nu şi-l plânge,
Nici nufărul pe apă nu râde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieţii zădarnicul lor puf,
Pe apa ca un blestem pustiul se răsfrânge”
Lumina serii însă se răspândi pe iaz,
Şi se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire şi pete de lumină
Zambile, şi lalele, şi roze de Siraz.
Şi când albastrul nopţii ne-aduse micşunele
Pe pajiştile apei şi lin le-a răsfirat,
Când cerul, pentru clipa de taină, şi-a lăsat
Pe-aleile lichide prundişul alb de stele,
Noi în genunchi căzurăm Petale cu petale,
Din baltă cea mai tristă grădina ai făcut.
O, Doamne, înfloreşte şi bietul nostru lut
Cu rază pogorâtă din darurile tale.

Cămara de fructe

Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.

Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:
Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde…
Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

Cântec de toamnă

Lin frunzele cad, plâng apele-n vad,
Lung buciumul toamnei în noapte răsună.

Prin ramuri de tei ning molcum scântei,
Îşi cerne vrăjirea văpaie de lună.

Trec nori după nori în veci călători
Pe-ntinsele şesuri în zboruri deşarte.

Pe-al inimii gol se-aşterne domol
Durerea tăcută cu frunzele moarte

Casa din deal

Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă
Ca o bună la nepoţelul mic.
Pe-atunci ştiam că-i vie; azi nu mai ştiu nimic:
Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă.

Sub acoperişul, care-i stă ca un bonet,
Glicina ei pe tâmple cădea ca o şuviţă.
Şi, mirosind a floare de tei, a lămâiţă,
A cantalup, a lisă de chitră, a şerbet,

În fiece odaie dezvăluiam cu frică
Alt gând din vechiul suflet curat şi românesc
Ce nu-mi cuprinde mintea, deşi îmbătrânesc,
Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.

Pendule bătrâne mai bat acelaşi ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniştea sonoră,
Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră,
Şi inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.

Pe masa mea un pui de căprioară
Prietenos deschide ochii puri.
Şi dacă în poiană o să moară
De glonţ rănit un frate din păduri,
Şi dacă la izvoare o să plângă
Cu botul ud de sângele prelins,
Ştiu bine: nici o moarte n-o să frângă
Căpriţa liniştită cu trup nins.
Ce clar priveşte! Parcă înţelege
Că umblu să-i fur taina într-un vers.
Dar care vers veni-va să mi-o lege
Cum stă oprită-n suflet şi în mers?
Cu capul mic sl fin lăsat de-o parte,
Ciulind uşor urechile-i de ciută,
Pândeşte cum pândesc după o carte
Făptura ei necunoscută…
Şi zile fug, şi trece an de an…
Îmbătrânesc… şi-un pui de căprioară
Deschide mari doi ochi de porţelan
Din lumea unde moartea nu omoară.

Căprioara de porțelan

Cimitirul

Sunt satul cel adevărat, cel unde
N-au casele nici poartă, nici ferești.
Mă calci- și pasu-ti dă să se cufunde,
Și timpul sună-a gol, când mă găsești

Salcâmii mei îi văd prin rădăcine-
Nu-i mai cunoști de cer și vânturi goi?
Nici frații tăi n-o să-i cunoști în mine
Când trupul ca o haină îl despoi.

Transhumanța

Suie cu iarbă pe plaiuri străvechi
Turmele. Plouă lumina pe ele.
Ape de munte le cânta-n urechi,
Sună amurgul fluier de stele.
De ziua de azi, de jalea de azi,
De zbuciumul lumii lor ce le pasă!
Suie în pacea poienii sub brazi,
Stau cu potopul ce crâncen m-apasă.
Pasul meu, pasul vremii de lut,
Pasul lor, pasul zodiilor clare.
Ceasul meu, ceas în nisip desfăcut,
Veacul lor, veac cu vecii în izvoare.

Turme coboară din plaiuri străvechi.
Galbenii toamnei plouă pe ele.
Foşnet de frunză le-adoarme-n urechi,
Sună sub fluier brumă de stele.

Cișmigiu de Toamnă

Verde nou al primăverii, roş al florilor de vară,
Toamna, galbenul din frunza ta târzie mi-e mai drag,
Fie că-n velinţi tăcute inimi de-aur le presară,
Fie că foşneşte-n taina mătăsosului tău steag.
Zi senină, zi rodită ca o poamă de lumină,
Câtă floare prea devreme scuturată te-a dorit,
Să te pot culege astăzi – cer, şi suflet, şi grădină –
Cismigiule de toamna, de-amintire biruit.
De pe podul ce oglindă arcu-ntins al pietrei sale
Peste apă unde lebezi dorm pe teiul tremurat,
Cine m-a chemat pe nume, cine m-a oprit în cale?
Umbra ta de altădată şi un ram îngândurat.
Verde dor al primăverii, foc al dragostei din vară,
Toamna, părul de-aur moale al iubirii mi-e mai drag
Când strivesc şi ani, şi zile ce covorul tău presară
Şi-mi foşneşti a moarte-n suflet, mătăsos şi galben steag.

Cuptor

Şi-a pus, se vede, Domnul pământul în cuptor
De coace ca o piţa sub un cer dogorâtor.

Prin iarbă arsă greieri cu ţârâit prelung
Tăcerea nesfârşită a zilei o împung.

Iar apele luminii se joacă pe zăvoi.
La iazul scurs dorm bivoli cu botul în noroi,

Dorm oile în roată, cu umbră, sub stejar,
Ca pietrele de moară dorm boii lângă car,

Şi pe sub car coasașii cu capul pe cojoc…
Pe cer, vulturul negru virează stând pe loc.

Fâşâituri de coasă se-aud în vreo poiană,
Dar tac înfricoşate de-a liniştei dojană.

În vând – dar unde-i vântul? – se-ncearcă tocălia,
Dar tace şi-ea de teamă să nu trezească via…

În casa răcoroasă şi cu obloane trase,
În vechea mea odaie vrea visul să mă lase –
Încet îmi deschid ochii să nu mă-nșele parcă:
Trecutul şi-amintirea tot gândul mi-l încarcă.

Pe valuri de lumină las vara să mă poarte –
Dă-mi tu, biblioteca din vremuri dragi, o carte

Vrăjită cum e cartea ce o citeşti întâi,
Să-i pun iar talismanul deschis la căpătâi.

Din rafturi iau volumul şi Robinson Crusoe
Cu papagalu-i verde îmi intră iar în voie.

O, Doamne, ca tovarăş de viaţă ţine-mi-l –
Păstrează-mi pân-la moarte un suflet de copil..

Despărțirea

Luase de pe masă şi oalele şi blidul,
Maria-ngrijorata că nu mânca Isus,
Şi la lumina serii se zugrăvea pe zidul
Cel alb, în negru, crucea ferestrei din apus.
Încununat stă fiul de cea din urmă rază
A soarelui, şi fruntea îi sângera că-n spini,
Tăcea tăcea şi maică lui, care nu cutează
– Ţărancă – să-l întrebe şi-i varsă numai vin.
Vin rubiniu cu sânge curat umplu paharul
Şi piţa aurită îi scoate din cuptor –
Dar fiul, trist zâmbindu-i, ştiindu-le amarul,
Cu mâna le da-n lături şi spune: – ”Mâine-n zori,
Măicuţa, să ceri popii asina cea mai slabă –
La tatăl meu din ceruri mă duc, tu să mă laşi”.
Şi maică – o ţărancă – oftând din greu,
se-ntreabă
De ce şi-a dat copilul cu domnii la oraş.