ComenteazăCiudata Sally Diamond (Liz Nugent, Editura Crime Scene Press)
Dacă ai un simț morbid al umorului și-ți place să descâlcești mistere polițiste cu personaje total ieșite din tipare, atunci am găsit FIX cartea potrivită pentru tine – în traducerea lui Liviu Szoke.
Sally Diamond e atât de ciudată încât atributul este prea blând pentru ea. Se ține departe de oameni, a fost crescută de un cuplu de medici despre care știe că nu sunt părinții ei adevărați, dar pe care îi iubește mult… în felul ei special.
Sally e sociopată sau poate chiar psihopată, dar, la 40 și ceva de ani, are multe din gesturile și gândurile unui copil puțin sadic și lipsit de emoții, fără atașamente și sentimente de blândețe și duioșie, după regulile noastre, ale celor care ne considerăm automat normali. Trăiește printre cărți, cântă îngerește la pian, e superinteligentă – un caz fericit de „nature vs nurture”.
Toate bizareriile lui Sally Diamond, de care îți vine să râzi la început, ca de un spectacol ușor grotesc, dar inofensiv, culminează cu decesul – natural, să ne înțelegem! – al tatălui ei, pe care Sally îl duce, așa mort, la tomberon, atrăgând asupra ei o ploaie de atenție nedorită din partea comunității scandalizate și dezgropând astfel secretele sinistre ale unei copilării care explică stranietatea eroinei.
Sally și-a început viața într-un fel dintre cele mai nefericite – a fost, de la naștere pentru câțiva ani, unul dintre copiii născuți în captivitate, dintr-o mamă răpită și un tată care pare răul întruchipat. Nu a văzut lumina ani buni, de aceea tot ce vine după eliberarea și adopția sa este ca un bonus metaforic – iluminarea lui Sally se petrece cu întârziere și fiecare progres din mintea sa nespus de ageră are loc târziu și de aceea amuzant.
Dar traumele și-au lăsat o amprentă vie asupra existenței lui Sally și, pe măsură ce ea însăși le descoperă, își amintește de acea parte a vieții sale pe care o îngropase adânc sub stratul gros și protector al uitării. Lucrurile oribile care i s-au întâmplat lui Sally o vor ajuta să fi recunoscătoare pentru viața pe care o are acum sau o vor trage în adâncurile unui trecut morbid, plin de violență și de cruzime?
Diavolul din Freisetzburg (Roxana Ruscior, Editura Litera)
Romane despre lagărele de exterminare ale Germaniei naziste s-au mai scris și se vor mai scrie. De ce cartea Roxanei Ruscior mi s-a părut că are ceva în plus? Păi, pentru împletirea documentată a unei realități crunte cu miturile care au învăluit mereu perioada terorii hitleriste. Povestea este una de citit pe nerăsuflate, iar înlănțuirea elementelor care joacă între real și fantastic, între istoric și imaginar creează o carte extrem de complexă, absolut fascinantă.
E greu să scrii ceva nou despre răul absolut și despre teama pe care ți-o induce acesta, dar forța scrierii te poartă foarte repede într-o lume pe care mulți dintre noi o dorim uitată, cu personaje în care albul și negrul se amestecă – la fel ca în viața pașnică pe care avem norocul s-o trăim acum.
Karl von Arent, supranumit Diavolul din Freisetzburg, este eroul principal – un erou clădit cu mare atenție la nuanțe, care te face să crezi, pe rând, că e răul pe Pământ, apoi că e un om bun, pe care s-ar putea să nu-l înțelegem așa cum trebuie.
Adela, prizonieră în lagărul „Diavolului”, este personajul care nu vrea să creadă în legendele oculte de care este legat universul nazist. În schimb, vrea să dezlege enigma care s-a încarnat sub forma lui Karl von Arent, speculând astfel partea fantastică a volumului, care constituie o mare diferență față de alte cărți plasate în acea parte întunecată a istoriei. Adela, practic, își consumă timpul supraviețuirii sale găsirii răspunsurilor la niște întrebări dintre cele mai întortocheate și întunecate.
Stilul de jurnal dă un strop în plus de autenticitate poveștii imaginate de Roxana Ruscior, asigurând o fluență și o consistență care lipsesc multor autori români. Teroarea conținută de un lagăr german nu vine aici din istoriile binecunoscute, ale morții sau vieții trăite sub limita demnității și a umanității, ci dintr-un rău paralel, pe care mintea omului nu-l poate încorpora pe deplin, de aceea închipuirea cititorului are un rol la fel de important ca mintea scriitoarei.