ComenteazăZavaidoc în anul iubirii (Doina Ruști, Editura Bookzone)
Poveștile Doinei Ruști sunt, deși îndepărtate într-un timp aproape imposibil de imaginat pentru noi, dulci și amare, scufundate într-un soi de firesc cald și magic pentru cititor.
Anul 1923, Micul Paris, iubire, crimă, dar mai ales muzică – lucrurile care se desprind în cel mai recent roman al autoarei care deja ne-a obișnuit cu feliile de istorie romantică, servite în straie de intrigi și amor.
Iar lăutarul Zavaidoc este mai mult decât un simbol al acelor vremuri – reprezintă însuși esența unei lumi prospere, dar și tragice, la mijlocul drumului dintre artă și pierdere de sine.
Viața unui tinere din acea epocă se schimbă în întregime, spune Doina Ruști, după ce Zavaidoc, deja celebru la acea vreme, apare din senin pe treptele casei acesteia. De fapt, elanul popularității lui Zavaidoc îmbracă elegant frumusețea și misterul Bucureștiului de după Primul Război Mondial, în acei Roaring Twenties care nu au ocolit nici proaspăt născuta Românie.
Personajul real Zavaidoc, în varianta sa îmbunătățită de Doina Ruști, cânta folclor, dar și operetă, era înconjurat de femei frumoase, iar prezența sa în oricare dintre ipostaze e puternică, vie, un adevărat filtru al unei societăți dinamice, care se caută și se descoperă.
Romanul de amor se împletește palpitant cu crima și cu istoria unui oraș care conține în el povești nesfârșite dintr-o perioadă poleită, care-și trimite și acum, un secol mai târziu, razele spre urmașii unor oameni care știau să petreacă, știau să iubească, știau să trăiască în toate moodurile posibile, de la bucurie la dramă profundă.
Anul iubirii marelui Zavaidoc, un om mare cât o legendă, descrie în amănunt o parte ascunsă și totuși atât de vie a unei epoci care încă fascinează prin moda sa, prin muzica sa, prin forța sa de renaștere și de trecere de la tradiție la noutate și viitor, așa cum era el văzut cu o sută de ani în urmă.
M-au fascinat mereu biografiile paralele, imaginația și emoția puse în ele. Doinei Ruști i-a reușit de minune acest lucru cu povestea neștiută a lui Zavaidoc.
Poate că ești deja fericit și nu știi (Paolo Borzacchiello, Editura Act și Politon)
Sunt multe cărți de dezvoltare personală pe pământ și uneori e greu să le distingi – din care poți învăța într-adevăr ceva util, lucruri pe care le poți aplica în viața de zi cu zi, nu doar la granița teoriei.
Cartea scrisă de Paolo Borzacchiello propune varianta activă a îmbunătățirii de sine, oferind câteva soluții realiste pentru situațiile de viață în care ne trezim pe neașteptate: războaie, pandemii, crize financiare, pierderea oamenilor dragi, dintr-un motiv sau altul. Ea nu promite fericirea, ci mai degrabă înțelegerea cantității de suferință și de probleme din viața fiecăruia și tratarea fiecăreia cu măsura potrivită.
„Nu se poate să fim mereu fericiți, să fim mereu optimiști, să vedem întotdeauna partea frumoasă a lumii, să avem o viață în care nu se întâmplă niciodată lucruri oribile”, scrie autorul. E, de fapt, felul său prescurtat de a spune că oricând lucrurile o pot lua razna în feluri inimaginabile, care ne vor face să vedem cât de mulțumiți ar fi trebuit să fim cu ceea ce aveam de la bun început.
E vorba despre ajustarea așteptărilor, despre reglajul fin al sentimentelor și al emoțiilor, despre faptul că uneori nu putem schimba unele lucruri, momente, persoane din viața noastră, dar putem accepta și gestiona aceste situații într-un mod care să ne ajute să ne menajăm și să ieșim din acestea, fiind niște oameni mai buni decât eram atunci când am intrat în încurcătură.
Volumul Poate că ești deja fericit și nu știi reprezintă, de fapt, o abordare pragmatică, fără floricele de mai și unicorni, a lucrurilor care ne înnegurează existența, sugerând o serie de dinamici care stau la baza acțiunilor noastre și modul în care le putem îmbunătăți. Viața nu este și nu trebuie să fie o luptă continuă, ci un spațiu pe care avem datoria față de noi înșine de a-l face cât mai plăcut și mai primitor.
Trebuie să acționăm pentru noi, indiferent că asta uneori înseamnă, de exemplu, să fugim: „Când durerea este prea mare. Când nu mai ai chef să mergi la sală, deși ai plătit abonamentul pe un an. Când ți-ar provoca mai multă suferință să mergi înainte decât să te întorci”.