Fotografii ordonate care istorisesc cronologic momentele de la marile competiții ale lumii – Olimpiade, Campionate Europene sau Mondiale – pe care tricolorii le-au marcat cu prezența lor.
11 ani a fost dezafectat
Muzeul în sine are un trecut sinuos, deși nu foarte îndepărtat. A fost înființat în anul 1970 și prima sa casă a fost, inițial, spațiul rezervat tribunei oficiale a fostului stadion ”23 August”. Unsprezece ani, muzeul a fost dezafectat, din cauza organizării Universiadei și a protocolului pe care-l impunea desfășurarea imensei competiții.
În 1994, el s-a redeschis, pe post de ”chiriaș” al Muzeului Național de Istorie și de-abia în 2011 a ajuns sub acoperișul de-acum, pe care-l împarte cu Comitetul Olimpic și Sportiv Român.
Opinci și cușme la gimnastică
Cele mai savuroase exponate ale Muzeului Sportului sunt cele care vin din negura timpului, de când sportul modern, cu toate performanțele sale uluitoare din prezent, nici nu visa că va exista într-o bună zi. Povestea jocului de oină, cel promovat de Spiru Haret în secolul XIX și ajuns astfel la rangul de sport național, a trezit, anul acesta, interesul unor indieni care au vizitat muzeul pentru a afla mai multe despre acest sport tradițional, care se practică de aproximativ 700 de ani pe meleagurile noastre.
O fotografie din 1911 arată echipa masculină de gimnastică a României, ai cărei componenți erau îmbrăcați în… costume naționale. Inclusivi cu cușme și brâuri. De altfel, rutina acestor sportivi se împletea, în unele momente, cu dansuri și cântece populare, care completau din punct de vedere cultural participarea la o competiție sportivă.
O altă poveste miraculoasă a începuturilor sportului în România este cea a lui Dumitru Dan, considerat cel dintâi globetrotter de la noi. La începutul secolului trecut, Dumitru Dan a luat lumea la pas, timp de 6 ani și preț de 12.000 de kilometri. Inițiativa aparținuse unei societăți franceze de turism, care organizase acest concurs de „mers pe jos”. La început cu trei colegi – care însă au renunțat pe parcurs – și câinele Harap, încălțat în opinci, buzoianul a întârziat călătoria din cauza primului Război Mondial. A câștigat marele premiu pus în joc, de 100.000 de franci, dar, din păcate, banii se devalorizaseră drastic din cauza marii crize care puse stăpânire pe lume.
Schimb de mingi = 135 de minute
Tot la Muzeul Sportului puteți afla povestea lui Paneth Farkas, cel care a obținut argintul mondial în 1936, alături de echipa de tenis de masă a României. Acesta a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai lung punct disputat în istoria tenisului de masă – 2 ore și 15 minute, peste 12.000 de lovituri. Printre românii care au intrat în Guinness Book se află, desigur, și Nadia Comăneci, care are, la Muzeul Sportului, o statuie pe bârnă.
Tot aici puteți admira pașaportul comun care i-a dus în Uruguay pe fotbaliștii români care au luat parte la cea dintâi ediție a Cupei Mondiale, disputată în 1930. Este o foaie de hârtie, bătută de timp, pe care sunt lipite fotografiile componenților lotului tricolor. Printre obiectele vechi se află și un ergometru, tot de prin anii 30, adică obiectul care-i ajută la antrenamente de canotori. Atunci era o simplă bucată de lemn cu vâsle – acum ergometrele au zeci de cadrane care măsoară performanța și semnele vitale ale sportivilor care le folosesc. Tot în zona dedicată sporturilor cu ambarcațiuni se află două exponate impunătoare: kaiacul lui Aurel Vernescu, multiplu medaliat la Mondiale și JO și schiful cu care Sanda Toma a cucerit titlul olimpic la Olimpiada de la Moscova, din 1980.
Pe lângă fotografiile, medaliile și obiectele care amintesc de sport și care, în marea lor majoritatea, provin din donații, muzeul găzduiește și o expoziție de pictură, cu tablouri vii și expresive semnate de copii. Această expoziție se schimbă periodic. Muzeul Sportului poate fi vizitat de luni până vineri, iar intrarea este gratuită.