Fotografii ordonate care istorisesc cronologic momentele de la marile competiții ale lumii – Olimpiade, Campionate Europene sau Mondiale – pe care tricolorii le-au marcat cu prezența lor.
11 ani a fost dezafectat
Muzeul în sine are un trecut sinuos, deși nu foarte îndepărtat. A fost înființat în anul 1970 și prima sa casă a fost, inițial, spațiul rezervat tribunei oficiale a fostului stadion ”23 August”. Unsprezece ani, muzeul a fost dezafectat, din cauza organizării Universiadei și a protocolului pe care-l impunea desfășurarea imensei competiții.
În 1994, el s-a redeschis, pe post de ”chiriaș” al Muzeului Național de Istorie și de-abia în 2011 a ajuns sub acoperișul de-acum, pe care-l împarte cu Comitetul Olimpic și Sportiv Român.
Opinci și cușme la gimnastică
Cele mai savuroase exponate ale Muzeului
Sportului sunt cele care vin din negura timpului, de când sportul modern, cu
toate performanțele sale uluitoare din prezent, nici nu visa că va exista
într-o bună zi. Povestea jocului de oină, cel promovat de Spiru Haret în
secolul XIX și ajuns astfel la rangul de sport național, a trezit, anul acesta,
interesul unor indieni care au vizitat muzeul pentru a afla mai multe despre
acest sport tradițional, care se practică de aproximativ 700 de ani pe
meleagurile noastre.
O fotografie din 1911 arată echipa masculină de
gimnastică a României, ai cărei componenți erau îmbrăcați în… costume naționale.
Inclusivi cu cușme și brâuri. De altfel, rutina acestor sportivi se împletea,
în unele momente, cu dansuri și cântece populare, care completau din punct de
vedere cultural participarea la o competiție sportivă.
O altă poveste miraculoasă a începuturilor
sportului în România este cea a lui Dumitru Dan, considerat cel dintâi
globetrotter de la noi. La începutul secolului trecut, Dumitru Dan a luat lumea
la pas, timp de 6 ani și preț de 12.000 de kilometri. Inițiativa aparținuse
unei societăți franceze de turism, care organizase acest concurs de „mers pe
jos”. La început cu trei colegi – care
însă au renunțat pe parcurs – și câinele Harap, încălțat în opinci, buzoianul a
întârziat călătoria din cauza primului Război Mondial. A câștigat marele premiu
pus în joc, de 100.000 de franci, dar, din păcate, banii se devalorizaseră
drastic din cauza marii crize care puse stăpânire pe lume.
Schimb de mingi = 135 de minute
Tot la Muzeul Sportului puteți afla povestea
lui Paneth Farkas, cel care a obținut argintul mondial în 1936, alături de
echipa de tenis de masă a României. Acesta a intrat în Cartea Recordurilor pentru
cel mai lung punct disputat în istoria tenisului de masă – 2 ore și 15 minute,
peste 12.000 de lovituri. Printre românii care au intrat în Guinness Book
se află, desigur, și Nadia Comăneci, care are, la Muzeul Sportului, o statuie
pe bârnă.
Tot aici puteți admira pașaportul comun care
i-a dus în Uruguay pe fotbaliștii români care au luat parte la cea dintâi ediție
a Cupei Mondiale, disputată în 1930. Este o foaie de hârtie, bătută de timp, pe
care sunt lipite fotografiile componenților lotului tricolor. Printre obiectele
vechi se află și un ergometru, tot de prin anii 30, adică obiectul care-i ajută
la antrenamente de canotori. Atunci era o simplă bucată de lemn cu vâsle – acum
ergometrele au zeci de cadrane care măsoară performanța și semnele vitale ale
sportivilor care le folosesc. Tot în zona dedicată sporturilor cu ambarcațiuni
se află două exponate impunătoare: kaiacul lui Aurel Vernescu, multiplu
medaliat la Mondiale și JO și schiful cu care Sanda Toma a cucerit titlul
olimpic la Olimpiada de la Moscova, din 1980.
Pe lângă fotografiile, medaliile și obiectele
care amintesc de sport și care, în marea lor majoritatea, provin din donații,
muzeul găzduiește și o expoziție de pictură, cu tablouri vii și expresive semnate
de copii. Această expoziție se schimbă periodic. Muzeul Sportului poate fi vizitat
de luni până vineri, iar intrarea este gratuită.