Prietena și confidenta mea îmi consola bărbatul

— Las-o mai moale cu Jeni a ta! Toată ziua numai despre ea vorbești. Când vin acasă, tu ești la Jeni. Când mă întorc seara de la plimbare, la fel! mi-a reproșat fiică-mea, într-o zi, din senin.

— Ce îndrugi acolo? m-am făcut eu că nu înțeleg.

— Nu îndrug nimic! Spun doar adevărul! a accentuat ea, ca să fie sigură că pricep.

— Păi cu cine vrei să vorbesc? Tu ești la școală toată ziua, seara te vezi cu iubi-tul ăla al tău de care nu vrei să-mi zici nimic…

— Și tati? Poftim, de ce nu vorbești cu tati? ‘

— Tati… Tati are pe buze mereu cuvântul „oboseală” așa cum zici că o am eu pe Jeni”! i-am răspuns ușor iritată.

— Auzi, mami?! știi ceva? Lasă că e bine așa! Mai rău era dacă se întâmpla invers!

— Lidia, ai grijă ce spui! am ridicat eu tonul.

— Mai bine ai tu grijă cu cine vorbești! mi-a tăiat-o fiică-mea scurt, după care s-a dus în camera ei.

Când sunt la vârsta adolescenței, nu prea ai ce să vorbești cu copiii tăi. însă nu știu cum se face că au un dar de a spune lucrurilor pe nume, oricât de irascibili și de schimbători ar fi ei. Lidia avea dreptate. îmi petreceam tot timpul pe care-l aveam la Jeni. îi spuneam tot ce mi se întâmpla, iar unul din subiectele principale era mariajul meu.

Recomandări

Victor Micula, trimis de judecători la mănăstire în loc de pușcărie, după ce și-a cumpărat un arsenal prin interpuși. Milionarul e nemulțumit și cere revizuirea

Nu mă simțeam deloc fericită. Mă complăceam într-o situație pe care o găseam fără ieșire. Pur și simplu nu știam ce nu mai merge, eram sigură doar de faptul că soțul meu nu mă mai dorește. Cu Lidia nu aveam de gând să vorbesc aceste detalii din viața mea, probabil că simțea ea ceva, dar nu intenționam să-i spun adevărul niciodată. Sunt convinsă că ar fi suferit enorm, pentru că avea o relație foarte bună cu soțul meu. 0 întâmplare deloc fericită avea să-mi demonstreze încă o dată asta.

— Unde e?

— E la spital!

— E grav?

— Sunt cu ea! Poți veni?

— Sigur că vin! Asta e întrebare? V-am zis să nu vă mai urcați în nenorocita aia de mașină niciodată!

— Femeie, liniștește-te! Nu are nevoie de un stres în plus!

Mă pregăteam să plec la muncă, cred că era în jur de 11 când m-a sunat Radu, bărbatul meu. știam că a dus-o pe Lidia la școală, avea emoții cu testul la română… înainte de a pleca, i-am sfătuit să ia un taxi, pentru că mașina noastră era mai mult o butaforie, mergea cum voia și când voia. Oricând te puteai trezi cu pană. Am aflat mai târziu că ceea ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat din cauza mașinii noastre, ci a unui tâmpit care a intrat în ei. Noroc că viteza nu era așa mare… Am ajuns într-un suflet la spital și, când să intru în salon, surpriză!

Recomandări

Elena Mateescu, șefa ANM, despre episodul de iarnă care lovește România: „De joi, se va răci semnificativ”

— Cum nu e?

— Nu e, doamnă! A plecat!

— Unde?! Că doar am vorbit cu el acum 10 minute…

— Mă întrebați pe mine unde a plecat soțul dumneavoastră?!

Eram șocată. Radu îmi spusese cu puțin timp în urmă că mă așteaptă la spital și, când am ajuns, ia-l de unde nu-i! Dar nici nu mă mai interesa… M-am dus să-mi văd fata. Lidia mi-a sărit imediat în brațe. Era bine, slavă Domnului!

— Mami! Ai tras o sperietură groaznică, nu?

— Puiul meu! Cum să nu?! Ce între-bare stupidă… V-am zis să nu vă mai urcați în rabla aia…

— Dar nu ți-a zis tati?

— Ba da, a apucat să-mi spună ceva. însă…

— Ce? Ce vrei să-mi spui?

— Unde e acum?

— Cine?

— Cum cine? Tati! i-am răspuns eu mirată.

Eu mă uitam la ea, ea se uita la mine. Parcă ne treziserăm dintr-un vis. Eram fericită că nu pățise nimic grav, doar o zgârietură ușoară. Norocul ei a fost că se afla pe bancheta din spate. Taică-său, mi-a zis ea apoi, nu avea nici măcar o julitură. „Ai mai văzut drac mort?”, mi-am spus eu în gând…

— A! Spunea că trebuie să plece… Primise un telefon…

— Probabil că l-au sunat iar ăia de la muncă… și el… Nu putea să le zică în ce situație se află…

— Păi nu a fost cazul, că i-am făcut eu semn să plece, că sunt OK, mi-a explicat Lidia.

Recomandări

Mircea Geoană, după răspunsul dat de Elena Lasconi la o întrebare de politică externă: „Doamne, Dumnezeule!”

Aha, deci! M-am lămurit. Am stat toată ziua în spital ca să i se mai facă niște investigații fiicei mele. Voiam să fim sigure că e totul în regulă. Săptămâna aceea nu a putut merge la școală. Era puțin speriată. Am fost alături de ea, mi-era milă de fiica mea. De ce trebuia să treacă prin mizeria asta? Ca niciodată, în tot acest timp, Jeni nu-mi dăduse niciun semn de viață. De parcă ar fi simțit din nou ceva, Lidia mi-a zis:

— Mami, poți să te duci la Jeni, mă descurc singură… Hai, zi, de când nu v-ați mai văzut?

— M-am luat și eu cu problemele astea, nu mai contează…

— Serios vorbesc, du-te la ea!

— Mă duc, să știi că mă duc! i-am răspuns fiice mele.

— și ce mai aștepți? a continuat ea.

— Ce mai aștept? i-am întors-o eu ca și când m-ar fi luat prin surprindere.

— Da… ce mai aștepți?

— Aștept să treacă ploaia…

De două zile tuna întruna. Uneori ploaia pare infinită. Durează atât de mult, încât anulează toate zilele însorite. De parcă zilele însorite nu ar fi existat niciodată. După accidentul Lidiei, au început să cadă primele picături. Două zile nu s-au oprit. Radu părea mai apatic decât era înainte. Evitasem să îl cert pentru episodul de la spital.

Prioritatea era fiica mea. Revenirea ei. Avea dreptate Lidia – trebuia să mai uit și eu de necazuri și să trag o fugă la Jeni, prietena mea care, în mod ciudat nu mă mai sunase în ultimul timp.

— Ah! Dar n-am umbrelă! i-am zis Lidiei.

în casa noastră numai Radu avea umbrelă. Nu știu de ce, dar nu mi-a venit în cap să o iau. Am luat haina de ploaie a Lidiei. Când am ajuns la Jeni, s-a comportat normal, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

— De ce nu ai sunat, Jeni?

— Am auzit… Veștile proaste circulă… Am zis să nu te mai deranjez și eu…

— și tu acum…

Ne-am pus pe sporovăit așa cum obișnuiam noi s-o facem. Problema era că, dintre noi două, eu eram cea care vorbea cel mai mult.

Odată, fiica mea mi-a spus un lucru: „Mami, tu îi spui prea ușor lui Jeni asta a ta ce ai pe suflet!”. „Ce vrei să spui?”, am întrebat-o eu curioasă. „Vreau să spun că ea îți știe toate secretele, dar tu ai aflat că s-a angajat la două luni după ce și-a găsit de lucru”, mi-a răspuns ea. Nu știu de ce, acum, când îi povesteam lui Jeni prin ce trecusem în ultimul timp, mi-am amintit vorbele copilei mele. De parcă mi le-ar fi șoptit un înger. Așa, deodată.

Când am dat să plec, mi-am dat seama că nu se oprise ploaia.

— Of, ploaia asta!

— Nu ai umbrelă?

— Nu! Mi-a dat fiică-mea haina ei!

— Ia de-aici o umbrelă!

Jeni a luat din cuier o umbrelă neagră cu mâner maro. A durat o fracțiune de secundă. M-am albit brusc la față. Nu i-am spus nimic.

Am luat-o repede, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil că se prinsese. Habar n-am. Am ieșit, am ajuns în stradă. Ploaia se oprise. Neașteptat, nu? Dacă aș mai fi așteptat câteva minute, nu ajungeam aici. Jeni nu îmi dădea umbrela, iar eu nu îmi mai dădeam seama că Radu al meu fusese pe la ea. Era umbrela lui, nu exista nicio îndoială. în câteva secunde, am știut exact ce vreau: să ascult mai mult de fiică-mea, să nu mai aud de Jeni și să-l „recuperez” pe Radu.

Am avut noblețea să mă fac că nu știu nimic sau cel puțin să-i arăt că nu-mi pasă, dar am luptat până în pânzele albe să-l recâștig. Să-l readuc lângă mine. Până la urmă, miza era prea prețioasă: copilul nostru, Lidia, care m-a învățat lecția încrederii.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Citește mai multe povești de viață aici

Urmărește-ne pe Google News