Să ne imaginăm un “Dillinger” din 2009: n-ar mai jefui bănci cu o bandă, ci de unul singur; n-ar folosi pistoale, ci un computer; şi n-ar apărea doar pe prima pagină a ziarelor, ci şi la televizor şi pe internet.
Ar fi un “star planetar” care ar combina viclenia lui Madoff cu faima lui Michael Jackson – pentru că există o criză economică şi acum, în care băncile sunt personajele negative şi oricine ar lua de la bănci ar fi “the good guy”. Am avea, deci, o situaţie tipică pentru un film de acţiune.
Este ceea ce ia în calcul filmul de acţiune al lui Michael Mann, care foloseşte povestea lui Dillinger pentru a investiga războiul imaginilor. Războiul de atunci, dar şi cel de acum. Există o scenă uluitoare, pe la sfârşitul filmului, când Johnny Depp (John Dillinger; întâmplător sau nu, au aceleaşi iniţiale…) intră într-o secţie de poliţie şi, foarte relaxat, vede pe pereţi pozele sale şi ale tuturor gangsterilor săi.
(Faptul s-a petrecut în realitate!) Scena următoare e şi mai tare: Dillinger se duce la cinema şi, pe ecran, este un film cu Clark Gable despre un gangster inspirat chiar de el, de Dillinger!
“Inamicul public nr. 1” al Americii priveşte un film despre el într-un film despre el… Căci publicitatea nu poate face decât “amici publici”; FBI-ul îl ucide pe Dillinger, publicul îl învie, transformându-l în legendă. Michael Mann a reuşit ceea ce ne aşteptam de la el: un film stilat şi inteligent. Adrenalină şi creier. Şi istorie; filmată digital, este mai aproape ca niciodată.