Puţul şi pendulul (fragment)

M-am trezit în beznă. Am crezut că murisem deja. Mi-am pipăit hainele sfâşiate, apoi m-am ridicat. Am bâjbâit până am dat de un perete, care era rece şi metalic. Am făcut vreo câţiva paşi prin întuneric şi, deodată, piciorul mi s-a scufundat de parcă a intrat într-o groapă. După ce mi-am recăpătat echilibrul, am descoperit că groapa e rotundă. Puterile au început să-mi slăbească şi am alunecat într-un somn la fel de profund ca moartea. Nu ştiu cât timp am zăcut aşa. Când m-am trezit, eram legat cu o curea solidă de un postament de lemn.

Celula era pătrată, mai mică decât crezusem eu. O imensă piesă metalică atârna de tavan, legănându-se încet dintr- o parte într-alta. O senzaţie ciudată la picioare. Ce oribil! Vedeam şobolani în jur. Dispozitivul din tavan se mişca acum mai repede. Eram încredinţat că avea să-mi taie corpul pe din două.

Harşt! N-am mai putut să-mi ţin răsuflarea şi m-am rostogolit, eliberat, pe podeaua acelei celule cumplite. Liber? Nicidecum. Abia mi-am revenit, când am observat ceva ciudat la pereţii celulei. Se mişcau!

Celula nu mai era pătrată. Zidurile metalice sclipeau înroşite în foc şi se mişcau încet, schimbând forma celulei într-un romb din ce în ce mai mic. Îngrozit, am încercat să le ţin cu spinarea. Mi-am simţit carnea pârjolindu-se şi am urlat de durere. Exact la mijloc era puţul şi atunci am înţeles ce rost avea. Era mormântul meu! Deodată, am auzit strigăte, trâmbiţe şi bubuituri de tun. Zidurile arzătoare s-au prăbuşit şi, în timp ce cădeam în abis, am simţit o mână care m-a prins şi m-a salvat. Era mâna generalului francez Lasalle, ale cărui trupe cuceriseră oraşul Toledo şi răsturnaseră Inchiziţia de la putere.

Recomandări

Peste 4 ore a așteptat o mamă cu un copil, la un spital din București, pentru o urgență medicală, noaptea. „Pe ce se duc banii noștri?”

Adaptare după Edgar Allan Poe

Citeşte toată povestea în cartea POVEŞTI DE GROAZĂ apărută la editura CORINT

Urmărește-ne pe Google News