Comentează– Radu, cum îți ocupi timpul în perioada asta?
– În general, fac cam tot ce făceam şi cu o lună în urmă: scriu, traduc, citesc (ordine aleatorie). Pe lângă asta, mă întorc la muzica pe care am neglijat-o în ultima vreme. Ascult şi Imperialul lui Beethoven, şi Rapsodia lui Rahmaninov, dar şi Mike Oldfield. Cel din urmă e o descoperire de tinereţe bănăţeană, la care mă întorc acum cu bucuria reîntâlnirii şi cu conştiinţa tot mai acută a trecerii timpului.
– Ai mai ieșit din casă?
– Până cu vreo două-trei săptămâni în urmă am mai ieşit din casă: fie să cumpăr cafea (din acelaşi loc de vizavi de Arhitectură), fie să prânzesc, fie să intru în librării. Am mers, ca de obicei, cu metroul. Însă m-am cuminţit. Acum ies doar în jurul blocului, câte o jumătate de oră. Atât. Eu, care mergeam 7-8 kilometri zilnic, în ciuda prejudecăţii care identifică în scriitori nişte sedentari de calibru. În magazine, în schimb, nu calc. Nu mi-a plăcut niciodată, de când mă ştiu.
– Crezi că oamenii se vor purta diferit în vreun fel când vor fi ieșit din case, după coronavirus?
– M-aş mira să se schimbe foarte multe în comportamentul nostru. După cum ştii, nu am abonament la optimism. Au mai fost pandemii, au mai fost calamităţi şi dezastre. Am revenit la comportamentul obişnuit, după excepţia dictată de situaţia specială. Fiinţa umană e aceeaşi, cu un sâmbure malefic pe care nu cred că va putea să-l extirpe nimeni şi nimic. Vom ieşi din urgia asta doar aparent mai buni, mai solidari, mai atenţi la ce se petrece în jur. În esenţă însă, nu cred că ne vom schimba fundamental. Bine-ar fi să mă înşel. Dacă o să se întâmple asta, o s-o recunosc public.
– Ca om îndrăgostit de Italia, ce ai simțit în perioada asta în care au circulat numai imagini triste de acolo sau cu oameni cântând în balcoane?
– M-am umflat de plâns, deşi nu par genul. Când am văzut că vineri s-au raportat aproape o mie de morţi, am simţit că-mi cade cerul în cap. Declanşată în 2008, la prima vizită, iubirea mea pentru Italia nu cunoaşte prag. Şi e firesc. Italia e o minune de necuprins, din Bergamo la Sorrento şi din Cortona la Palermo. Are tot ce ar trebui să aibă paradisul: iese spre mai multe mări, te acoperă cu un cer care-ţi îneacă privirea, are o limbă în care până şi injuriile sună melodios şi un fel de-a trăi clipa despre care alţii încă trebuie să înveţe. Italia e acum rana lumii, iar lumea îi aşteaptă vindecarea.
Le-aş recomanda cititorilor voştri trei romane în această perioadă. Unul este „Leii Siciliei” de Stefania Auci. Al doilea este „Lumina de veghe” a lui Michael Ondaatje. În fine, „Deborah” de Cătălin Mihuleac, un roman care a atras deopotrivă elogii şi critici virulente, dar care reconfirmă un prozator de rasă
Radu Paraschivescu, scriitor:
Citeşte tot interviul pe GSP.ro.