Spionul Manuc Bei
„La început, Manuc Bei a fost negustor şi apoi a început să se ocupe şi
cu cămătăria. Dădea bani cu împrumut şi lua înapoi mai mult”, explică istoricul
Dan Falcan. Acesta spune că Manuc Bei şi-a câştigat renumele după Pacea de la
Bucureşti din anul 1812, un tratat semnat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman
chiar în Hanul lui Manuc, în superba construcţie care şi astăzi se mai găseşte
în Bucureşti. „A avut un rol esenţial în semnarea păcii şi se spune că el era
cel care le oferea informaţii ruşilor, de aici şi povestea cu spionajul.
Desigur, se spune că le oferea informaţii şi turcilor pentru că îşi dorea să se
pună bine cu toată lumea”, povesteşte istoricul. Imediat după semnarea păcii,
Manuc Bei s-a refugiat în Basarabia, acolo unde a şi murit în anul 1817, după
un accident straniu, ducând cu gândul la o execuție abil pusă în scenă, care a
avut loc în timpul unei partide de călărie.
Hanuri de 3 stele
Exista și o ierarhie a hanurilor bucureștene, acestea fiind
împărțite de istoricul George Potra în trei categorii: 1. hanurile de rangul
întâi, construite de domnitori, erau ansamblurile arhitecturale cele mai ample,
având de multe ori, în centrul lor, o biserică; 2. hanurile de rangul al doilea
erau cele construite de boieri sau de neguțători, fiind de dimensiuni ceva mai
mici, fără biserică; aveau în schimb mai multe prăvălii orientate spre curtea
interioară. Abia târziu, în secolul al XIX-lea, acesteau au început să fie
orientate spre ulițe, întârzierea cu care se deschid spre stradă explicându-se
prin nesiguranța generală din timpurile mai vechi; 3. hanuri de rangul al
treilea sau mărginașe, de fapt niște cârciumi mai mari împrejmuite de un zid,
care aveau și câteva camere în care călătorii se puteau odihni. Ele se aflau la
marginea Bucureștilor și a orașelor în genere, în preajma principalelor drumuri
de acces, fiind vizitate îndeosebi de țăranii veniți în capitală cu treburi și
negoțuri.
Politica se făcea la Capșa
Grigore
Capşa ajunsese un personaj foarte cunoscut în Bucureşti şi în întreaga ţară.
Numele lui îl găsim deseori menţionat în presa şi publicaţiile timpului. De
pildă, Adevărul din 15 iunie 1897, la rubrica Un
bucureştean pe zi, în care se pot citi următoarele: „Cu cine să începem această rubrică dacă nu
cu acela care este omul cel mai dulce din Bucureşti? Când zici «Capşa», îţi
lasă gura apă şi parcă îţi vine imediat să o porneşti spre maiestrul cofetăriei
şi al bucătăriei moderne. Să facem cunoscut pe Grigore Capşa ar fi să vorbim de
biserica Zlătari sau Ateneu. El a devenit o instituţie bucureşteană, un
monument… de zaharicale. Are un singur cusur: s-a apucat să facă politică
conservatoare. E bine însă, căci are cu ce îndulci toate partidele”.
Pentru că Grigore Capşa era membru al Partidului Conservator, clienţii
fideli erau bătrânii boieri conservatori şi cei mai importanţi membri ai
Parlamentului. Datorită acestui fapt, ziariştii cei mai importanţi veneau să ia
contact cu actualitatea politică. „Aici se puneau la cale marile campanii de
presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările
perfide şi sugestiile pentru Coroană”, se scria în ziarul Curentul, în 16 iunie
1944. După moartea lui Grigore Capşa (23 decembrie 1902), care a condus 34 de
ani Casa Capşa, urmează la conducerea firmei nepotul său, Ştefan, fiul lui
Constantin.
Alte povești inedite în volumul Marii negustori, prăvălii pitorești, misterele tarabelor din vechile târguri din Colecția Istorii Secrete, de Dan-Silviu Boerescu.