CARTE: “Poartă-ți plugul peste oasele morților”, Olga Tokarczuk, Editura Polirom
Într-o pădure poloneză, despre rostul omului
Experiență la cărți din genul polițist nu am, dar nici nu trebuie, că, la Olga Tokarczuk, formatul ăsta e doar un pretext.
În romanul „Poartă-ți plugul peste oasele mele”, o femeie trăiește într-un cătun dintr-o pădure poloneză. Vara, locul se animă, căci proprietarii se întorc la casele lor de vacanță. Iarna, povestea se schimbă. Casele se golesc, drumurile se pustiesc și doar câțiva rebeli, majoritatea fugari din miezul civilizației, fiecare cu motivații proprii, rămân să dea piept gerului și singurătății, printre animale sălbatice. Unul dintre cei care rămân e doamna Duszejko, să nu cumva să-i spuneți Janina, profesoară pensionară, pasionată de astrologie și ocrotitoare a animalelor. Prin ea, știm tot ce știm despre lumea aspră în care intrăm. În acea iarnă, o serie de localnici, toți vânători, ce coincidență, încep să moară unul câte unul și totul e înconjurat de-o ceață magică. Cine și de ce se răzbună pare un mister.
„Poartă-ți plugul peste oasele mele” (titlul vine de la un vers al poetului britanic William Blake) e genul de carte care nu te lasă s-o lași. Asta pentru că partea de mister e bine strunită de autoare, dar și pentru că, pe scheletul acestei povești cu crime cărora li se caută autorii, Tokarczuk pune, prin personajul ei principal, o carne bogată de gânduri și discuții despre diverse aspecte ale lumii în care trăim: de la bătăile de cap cu fondurile europene (prin care, iată, suntem frați de suferință cu polonezii) la egocentrism și naționalism, de la nesăbuința omului cu care tratează lumea naturală, în special animalele, la însingurare ca soluție de supraviețuire. Ce ar fi putut deveni pretențios sau moralizator devine antrenant prin umorul scriitoarei (foarte bun umor, nu o bănuiam de el după „Flights”/„Rătăcitorii”, romanul din 2018) și prin sensibilitatea ei.
Mi-a plăcut în mod special felul delicat prin care vorbește, parcă în trecere, despre viața emoțională a femeii trecute de menopauză, devenită invizibilă pentru societate odată ce nu mai poate concepe și care nu mai e interesantă nici măcar pentru ce crede, odată ce nu mai e utilă societății nici măcar prin muncă. Ideea că societatea îți acordă atenție atât timp cât contribui la producție mi-a dat ceva fiori, mai ales când văd cum ne purtăm cu pensionarii noștri.
Într-o notă mai ușoară, în romanul lui Tokarczuk am descoperit și-un fel de rețetă de spumă de lapte pentru cafea – bătut ușor cu telul.
De la scriitoarea premiată cu Nobelul pentru Literatură, în 2018, am mai citit „Rătăcitorii” („Flights”), un roman-hibrid, ca un jurnal comun al unor oameni în diverse tipuri de călătorii, foarte dens și poetic. „Poartă-ți plugul…” mi-a plăcut, dar nu cred că e chiar corect să le comparăm.
Romanul a apărut la Editura Polirom și costă 40 de lei pe polirom.ro.
FILM: “Todos lo saben”/“Toată lumea știe”, regie Asghar Farhadi, Independența Film
Din seria măsurilor prin care distribuitorii de filme s-au adaptat la situația pandemiei, mutarea unei selecții din catalogul lor de filme în online, pe platforma Vimeo, e una dintre cele mai frecvente. Prin contul propriu de pe platformă, distribuitorii ajung la iubitorii de filme într-un mod mai direct, fără intermediari. Sigur, experiența nu e romantică, așa cum e în sala de cinematograf, dar reușește să ofere privitorului o experiență mai puțin gălăgioasă, cum se întâmplă pe Netflix, care a ajuns un fel de magazin universal cu filme și seriale.
Independența Film e cel mai recent exemplu. Distribuitorul și-a publicat filme la adresa vimeo.com/independentafilm, unde vizionarea unui film costă 3 dolari. „Pătratul” (Palme d’Or la Cannes 2017), „Războiul rece” (regie Pawlikowski, o superbă poveste de dragoste), faimosul „Parazit” (Palme d’Or la Cannes 2019) sunt doar câteva dintre filmele disponibile.
Dintre toate, mă opresc un pic la „Toată lumea știe” („Todos lo saben”). E un film cu structura unuia polițist care vorbește despre dramele dintr-o familie – una de spanioli moșieri, în film, dar, în esență, oricare de pe lume.
Reuniți în micul oraș spaniol pentru nunta unei tinere din familie, surori, nepoți și tot felul de alte rude se întorc la casa părintească de unde au plecat în cele patru zări. Una dintre ele e Laura, jucată de Penélope Cruz. Dincolo de rude, își regăsește și fostul iubit, Paco, jucat de Javier Bardem. Ceea ce inițial părea o petrecere feerică se transformă rapid într-un coșmar. O răpire dă totul peste cap și scoate la suprafață secrete dosite bine zeci de ani, la fel ca o tonă de frustrări pe toate ramurile arborelui genealogic.
Filmul mai scârțâie în unele locuri la scenariu – sunt anumite secvențe unde personajele povestesc anumite întâmplări trecute doar pentru a-i explica privitorului, o variantă facilă de-a rezolva anumite lipsuri în poveste – , dar asta nu-i scade forța, care se sprijină nu doar pe jocul celor doi actori faimoși, ci pe chimia întregii distribuții și pe niște teme de gândire care-ți rămân în minte mult după terminarea celor două ore ale filmului.
Cum ar fi, de exemplu, sacrificiile pe care sunt dispuși părinții să le facă pentru copiii lor. Aici, e vorba despre ce dau părinții pentru ca fiicelor lor să le fie bine. Unii vând podgoriile familiei, alții dezvăluie cele mai ascunse secrete și mai sunt și cei care le acoperă. Provocarea e să le vedem în cheie umană, nu întinse pe o axă bun-rău.
TEATRU: „Rinocerii”, regie Robert Wilson, Facebook Teatrul Național Craiova
Emoții vizuale
Teatrul din Craiova scoate din arhivă unul dintre cele mai frumoase spectacole: „Rinocerii”, după textul lui Eugène Ionesco, în viziunea lui Robert Wilson, unul dintre cei mai cunoscuți regizori contemporani.
Montat în 2014 folosind trupa de actori a Naționalului craiovean, spectacolul e produs de regizorul american cu aceeași echipă de artiști cu care lucrează mereu, pe orice scenă din lume merge. Asta înseamnă că „Rinocerii” e un clasic Wilson: scena ca niște tablouri, sculptate, parcă, din lumini și din corpurile actorilor (căutați „Robert Wilson stage design” pe net și-o să vă minunați). E un tip de teatru frate siamez cu arta plastică.
Despre cum a ajuns să pună în scenă „Rinocerii”, la 44 de ani după ce Ionesco i-ar fi sugerat să-i regizeze o piesă, americanul spune că a decis să facă față provocării. „Pentru mine, există două caracteristici în scrierile sale, care sunt izbitoare: desigur, absurdul și un incredibil simț al umorului. El râdea întotdeauna. Nu ar trebui să facem teatru, dacă nu putem râde”, a zis Wilson, la momentul premierei, în 2014.
Mi se pare un spectacol de care avem nevoie acum, când începem să ne simțim tot mai obosiți la nivel psihic. Ca ființe vizuale ce suntem, avem nevoie să mai lăsăm șirul infinit de cuvinte și să simțim emoții care ni se transmit vizual. Și avem, desigur, nevoie să râdem.
„Rinocerii” se va transmite pe facebook.com/tncms.oficial duminică, 31 mai 2020, de la ora 19:00. Durează 90 de minute.