Recomandările culturale ale săptămânii. De la spectacolul care-l transformă pe Hamlet într-un adolescent rocker, la documentarul despre cum ne repară liniștea din păduri

Mirela Petre

Facem un exercițiu, ne antrenăm mușchiul empatiei și încercăm să vedem lumea și din perspectiva celuilalt.

TEATRU: Hamlet, Teatrul Odeon, R. Dragoș Galgoțiu

Hamlet Remix cu aceleași Moartea și Iubirea

La Teatrul Odeon se joacă un Hamlet jucat contemporan, în regia lui Dragoș Galgoțiu (a montat zeci de spectacole, poate-ați văzut Portretul lui Dorian Gray din 2004 în care Răzvan Mazilu e Gray). Începe pe scena mare, iar după două ore se mută, cu tot cu spectatori, în sala Studio de la subsol, pentru încă o oră. Cam acum ar fi momentul în care pufăim și dăm ochii peste cap, ori că vrea să fie Faust-ul lui Purcărete (cel de la Sibiu), ori că-i artificial că-i adus în zilele noastre, dar nu e chiar așa. Stați să vedeți.

Hamlet e un adolescent punkist (și neînțeles, desigur). Ascultă rockăreală, dar nu lasă niciodată o piesă până la capăt, că-i prea nehotărât și nu mai are răbdare. Lumea lui e tot Danemarca, cum a rămas de la Shakespeare, dar într-un timp ușor postapocaliptic – bucăți din scenografie (foarte bună, de Andrei Both), costume (iarăși la fix, de Lia Manțoc) și anumite imagini m-au dus cu gândul la A Clockwork Orange sau la Mad Max – , în care oamenii sunt tot oameni și iubesc, trădează, se tem de moarte, o iau razna și mor. Aici mi se pare că e miezul la ceea ce-a vrut să zică autorul. Păstrând esența textului lui Shakespeare și aducându-l într-o formă mai aproape de lumea noastră, ne amintește că toți murim, chiar dacă ne e frică de moarte și chiar dacă facem orice să scăpăm de ea.

Recomandări

Avocata din București care a angajat un asasin să o ucidă pe fosta iubită a fiului său mort a fost reținută

Cea mai bună decizie a regizorului mi se pare aia de a-l pune pe Eduard Trifa în rolul lui Hamlet. Eduard e un actor de 24 de ani, din Arad, care-a studiat la Cluj-Napoca și joacă în Baia Mare. A fost la Gala Hop în 2016 și la selecția 10 pentru film de la TIFF 2017. E foarte charismatic și-are o forță chiar mișto. Niște profunzime i-ar mai fi trebuit. De asta mi-am dat seama când am coborât la subsol în a doua parte a spectacolului și actorii joacă printre spectatori; o mișcare riscantă, dar foarte bine c-a făcut-o, că așa moartea devine mai personală, nu un episod față de care poți rămâne distant și, deci, neatins. Eduard e de urmărit.

Spectacolul se joacă pe 28 martie de la 19:00; biletele sunt 20 sau 40 de lei și se găsesc pe bilete.teatrul-odeon.ro.

FOTOGRAFIE: Circus Love, Stephanie Gengotti, stephaniegengotti.com

Viața de circari

În lumea noastră tehnologizată, în care ne preocupă confidențialitatea datelor, etica modificării ADN-ului uman prin CRISPR sau cum să folosim inteligența artificială cât mai cu cap, circul pare anacronic, adică se potrivește fix ca nuca-n perete. Pare depășit, o rămășiță a unor vremuri de când eram altfel, unii ar zice, poate, mai primitivi, alții, mai conectați la esențe.

Recomandări

Un bărbat analfabet, internat la Psihiatrie, apare a fi contestat prin e-mail o candidatură la Senat. PNL și PSD se acuză reciproc

În Europa, încă mai există circ și, mai ales, circari. Familii întregi care fac un tip de circ ce seamănă mai degrabă a teatru călătoresc și locuiesc în rulote și duc o viață după un ritm cu totul diferit de al nostru. Par niște hipioți, sigur, dar spuneți-mi că nu-i invidiați măcar puțin.

Fotografa Stephanie Gengotti a umblat prin Europa după câteva astfel de familii, a locuit cu ele o vreme și a încercat să le înțeleagă. A ieșit seria foto Circus Love, pe care a preluat-o și National Geographic. Citiți toată povestea pe nationalgeographic.com sau mergeți și pe stephaniegengotti.com, site-ul fotografei, pentru mai multe poze.

CARTE: Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac, Editura Cartier

Cum se crește o fată

Multă vreme am evitat-o pe Tatiana Țîbuleac, că prea vorbea toată lumea numai în termeni superlativi despre Vara în care mama a avut ochii verzi, primul ei roman, din 2016. Devin suspicioasă în astfel de situații, dar și curioasă. Așa că atunci când a fost nominalizată la Premiile Sofia Nădejde, la final de 2018, cu al doilea roman, Grădina de sticlă (publicat în 2018), m-am folosit de eveniment ca de-un pretext și i-am citit ambele romane. Cu primul nu m-am potrivit, prea grăbit și superficial (ca structură) pentru gusturile mele, dar cu al doilea, da.

Recomandări

Imagini surprinse de românii din Spania după inundații: magazine jefuite, mii de oameni fără apă și curent

Grădina de sticlă (23 de lei pe carturesti.ro) e mai echilibrat și mai așezat. Nici nu vrea să-ți ia ochii sau să-ți demonstreze ceva, precum celălalt, ci te ia-n considerare ca partener de dialog. Are ceva din inocența Aglajei Veteranyi și încă nu-mi dau seama dacă e naturală sau jucată; oricum, am crezut-o, deci, bravo ei.

E despre o orfană și femeia care o ia de crescut, pentru care fata e recunoscătoare, dar nu chiar, că principiile care o motivează pe femeie nu sunt tocmai cele mai nobile. Urmărește ea un câștig, nu e chiar un bun samaritean. Cu toate astea, măcar a încercat. Dacă altfel nu știa, e la fel de vinovată? Mai e și despre părinți și cum ne influențează ei chiar (sau mai ales) și în lipsă. Despre micile și marile violențe cu care cresc fetele. Despre viața la bloc și cum a trecut ea de la deschiderea aia totală (mai țineți minte când copiii erau lăsați la vecin acasă până veneau părinții de la serviciu?) la izolare (acum abia dacă ne mai salutăm), că așa s-au schimbat și vremurile. Și mai e și despre identitate și supunere, în special relația moldovenilor cu ele, la care noi, românii, nu prea ne gândim.

DOCUMENTAR: In Pursuit of Silence, vimeo.com

Liniștea ca tratament

Liniștea ne face bine: simțurile ne merg mai bine (funcționează pe același principiu ca mușchii antrenați) și, deci, percepem lumea din jur mai intens, căpătăm și păstrăm un echilibru, devenim mai conștienți de noi și de lume.

Nu e vorba de liniște absolută, ci de o liniște cu sunete naturale. Mulți spun că suntem predispuși genetic să preferăm liniștea naturii, că încă avem în noi latura animală a strămoșilor noștri. În contextul ăsta, poluarea fonică la care ne expunem zilnic în orașe, cu acea cacofonie de sunete artificiale prea puternice, ne face creierele să stea într-o constantă stare de alertă, ceea ce ne face rău.

Ne construim orașele, clădirile, mașinile, electrocasnicele, sărbătorile, fără să ținem cont de oameni și de confortul lor. Dar există și soluții. Cum ar fi băile de pădure, o formă de terapie practicată în Japonia, cu sprijinul unui minister, prin care se întăresc sistemele imunitare și se scapă de multe boli.

Toate astea-s doar un aperitiv din frumusețea de documentar In Pursuit of Silence. E pe vimeo.com/ondemand, se închiriază cu 7 dolari. L-am văzut prima oară la Pelicam, festival cu documentare despre oameni și mediu, care se ține în fiecare an în Tulcea.

Urmărește-ne pe Google News