În plus:

  • romanul “Anihilare”, un fel de distopie ecologică cu atenție la emoții
  • trasee #artfel pentru adulți și copii la Muzeul Național de Artă al României

FILME: Festivalul Internațional de Film din București (BIFF)

Afișul filmului „There Is No Evil”

Anul ăsta, BIFF se întâmplă între 27 august și 2 septembrie, cu proiecții în curtea Muzeului Țăranului Român și la terasa Grădina cu Filme (aici biletele s-au terminat deja, pentru că au fost gratuite, spațiul aparține de Creart, asociație culturală a Primăriei București). Biletele se găsesc pe eventbook.ro.

Nu e un program cu foarte multe filme, dar acelea incluse sunt toate excelente. Am ales două filme din programul BIFF pe care, dacă aș fi în locul vostru, nu le-aș rata.

Viața sub pedeapsa capitală

În primul rând, “There Is No Evil”, regizat de iranianul Mohammad Rasoulof. A luat marele premiu la Berlinale, ultimul festival care s-a putut ține în condiții normale în 2020. Filmul spune o poveste pe aceeași temă – pedeapsa capitală – prin patru episoade complementare.

Personajele sunt iranieni de vârste diferite, cu ocupații diferite, din lumi care ar putea părea paralele, noroc că se intersectează în acest punct al raportării și al reacției față de pedeapsa capitală, care încă se practică în Iran.

Avem povestea unei familii obișnuite, cea a unui tânăr militar, povestea de dragoste a doi tineri și o poveste tată-fiică. Puși de regimul autoritar în niște situații absurde, acești oameni trebuie să facă niște alegeri. Cum trăiesc apoi cu ele, e marea lor povară. E genul de film despre care nu poți vorbi prea multe fără să-i strici surprizele, așa că mă opresc aici. Mai spun doar că mi-a plăcut mult că duce discuția teoretică despre regimurile totalitare la un nivel concret: acestea sunt efectele regimului totalitar asupra sufletului omului.

Secvență din filmul „There Is No Evil”

Regizorul Rasoulof nu e deloc străin de persecuțiile regimului din Iran. Anul acesta, a fost condamnat la închisoare în Iran din cauza filmelor sale, considerate “propagandă împotriva sistemului” de autoritățile iraniene; în același timp, i s-a interzis să mai facă filme timp de doi ani. “There Is No Evil” se proiectează pe 1 septembrie de la 20:30 la MȚR.

Beanpole, femei în război

Urmează “Beanpole”, filmul tânărului regizor Kantemir Balagov, născut în Republica Kabardino-Balkară, o regiune autonomă din Rusia.

Povestea ne duce în Rusia anului 1945, în orașul Leningrad, Sankt Petersburgul de azi, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu asistăm la tragediile de pe câmpul de luptă, ci la cele care se petrec în orașele “de acasă”.

Cum arată viața pentru cei rămași aici? Și pentru ei, aceeași luptă pentru supraviețuire. Oamenii trebuie să facă față și resurselor foarte puține (mâncare, lemne pentru încălzit etc.), dar și violenței celorlalți. 

Nimeni nu e scutit de trauma războiului. Vedem lumea asta prin ochii protagonistei Iya, o tânără blândă pe care oamenii au poreclit-o “păluga”, de aici și numele filmului, a cărei traumă se manifestă prin crize în care corpul ei se deconectează de la realitate. Prietena ei, Masha, se întoarce de pe câmpul de luptă pentru a-și regăsi fiul lăsat în grija Iyei cât ea a fost plecată la război. De aici, o întreagă serie de drame.

Afișul filmului „Beanpole”

Regizorul Balagov spune că a fost inspirat să-și construiască personajele după ce a citit cartea “Războiul nu are chip de femeie” al scriitoarei Svetlana Aleksievici, care vorbește despre rusoaicele care au luptat în războiul mondial.

Dincolo de povestea foarte bine spusă, filmul stă foarte bine și la capitolul imagine, cu cadre impecabil construite, ca niște tablouri, și cromatici foarte calde, în special pentru interioarele camerelor, în contrast cu lumea grea și rece de afară.

Filmul a câștigat Premiul FIPRESCI și Un Certain Regard la Cannes 2019. Se proiectează pe 29 august, de la 20:30, la MȚR.

Secvență din „Beanpole”

CARTE: “Anihilare”, de Jeff VanderMeer, Editura Nemira

O mână de cercetătoare sunt trimise de o divizie secretă a guvernului american într-un perimetru unde se întâmplă lucruri ciudate – mediul e altfel, legile naturale s-au schimbat. I-au zis Aria X și au izolat-o de civilizație.

Scopul echipei de cercetătoare e să supraviețuiască acolo cât de mult pot, să adune informații și, dacă se poate, să se întoarcă. 

Nu sunt primele care pornesc în misiunea asta; ele sunt încercarea numărul 12.

Protagonista e o biologistă (cercetătoarele nu au nume, se identifică după ocupație) și tot de la ea aflăm povestea, printr-un jurnal pe care-l ține pe durata misiunii. Ne mai minte prin omisiune uneori, ca, spre final, să ne dezvăluie tot felul de surprize.

Cartea e prima dintr-o trilogie, “Southern Reach Trilogy”, scrisă de americanul Jeff VanderMeer. Genul de care ține se numește “new weird”. Are ceva de fantasy, ceva de SF, ceva horror sau thriller, dar, mai ales, e o continuare a stilului “weird fiction” (fantezie bizară), popularizat de scriitori ca H.P. Lovecraft.

Apropo de Lovecraft, pe HBO Go a avut premiera recent miniseria “Lovecraft Country”, după romanul cu același nume de Matt Ruff, care reinterpretează universul lui Lovecraft din perspectiva unui personaj de culoare în S.U.A. anilor 50.

Revenind la “Anihilare”. Mi-a plăcut mult ideea că nu e nevoie să vină extratereștrii dintr-o altă galaxie pentru a ne face rău, ci că natura însăși se poate transforma (sau o transformăm noi, aici duce înspre un fel de distopie ecologică) și ne poate ataca.

Peste elementele astea din genuri diferite, cartea lui VanderMeer are foarte multă emoție și analiză psihologică bună. Per total, e o atmosferă foarte densă (dar aerisită, adică te lasă să respiri), cu satisfacții emoționale și intelectuale.

Și în cazul ăsta, cartea e mai bună ca filmul. Mi se pare că filmul – cu Natalie Portman, disponibil pe Netflix – pornește de la carte și construiește o altă poveste (se întâmplă alte lucruri, care să aibă sens în arcul narativ al unui film de două ore), deși îi păstrează esența, adică atmosfera aia superb de stranie. După ce le consumi pe amândouă, e interesant să compari aceleași episoade puse în practică diferit și punctele în care se separă (relația protagonistei cu soțul, de exemplu, e mult mai complexă în carte).

Cartea costă 30 de lei pe nemira.ro.

ARTĂ: ghiduri #artfel la MNAR

Muzeul Național de Artă al României a lansat de curând o serie de ghiduri gândite pentru întreaga familie. Sunt în format pdf și se folosesc pentru câte un traseu tematic în anumite colecții ale muzeului.

Traseul “Artistele din Galeria de Artă Europeană” ne poartă la etajul întâi, unde găsim Școala de pictură Italiană, și al doilea, dedicat Școlii Flamande și Olandeze și Școlii Franceze. Ghidul #artfel ne conduce la lucrările a patru artiste: Barbara Longhi, Rachel Ruysch, Elisabeth Vigée Le Brun și Camille Claudel. 

Autoportret ca Sfânta Ecaterina din Alexandria, de Barbara Longhi

Aflăm cine au fost artistele, cum arăta lumea lor. Primim contextul în care a apărut opera de artă pe care o privim și asta ne ajută să o înțelegem mai bine. Mai departe, pentru copii, dar și pentru adulții cu chef de joacă, ghidul are și câte o provocare.

Mai sunt disponibile încă două ghiduri: Zei și eroi, cu personaje din mitologia greacă, și Oameni din trecut, cu personaje din istoria românească (voievozi, zugravi de biserici, boieri).

EXPLICAȚII FOTO

1 – afiș „There Is No Evil”

2 – secvență din filmul „There Is No Evil”

3 – afiș „Beanpole”

4 – secvență din „Beanpole”

5 – copertă „Anihilare”

6 – Autoportret ca Sfânta Ecaterina din Alexandria, de Barbara Longhi

 
 

Urmărește-ne pe Google News