ComenteazăDacă am trecut de 100 de ori pe o stradă nu înseamnă că o și cunoaștem cu adevărat.
De citit: micile noastre mari drame
O doamnă își pierde slipul când iese la înot în larg și rămâne în fundul gol în apă; în ceea ce se simte ca o eternitate, își imaginează ce rușine i-ar fi și cum ar trăi un fel de sfârșitul lumii dacă ar vedea-o cineva așa. Într-un final, cineva o salvează și ea contemplează, pe drumul înapoi către mal, ce bleagă a fost și ce frumoasă-i viața. Asta-i doar una dintre poveștile din Iubiri dificile, scrise de Italo Calvino în 1970 și publicată la noi de Editura Art. Am găsit-o la 27 de lei.
Colecția e din 13 povești, plus altele două dintr-o serie complementară, numită Viață dificilă, despre aventurile unor invizibili, genul de oameni peste care ai putea trece cu vederea în metrou sau când aștepți la semafor. Oamenii ăștia nu trăiesc mari drame, cel puțin nu altele decât alea mărunte care ne sâcâie pe fiecare la tot pasul și care ne fac, când le privim la câțiva ani distanță, să ne amuzăm că ce probleme aveam și noi. Cu toate astea, sunt esențiale, că prin ele învățăm și ne cunoaștem, plus că definesc experiența a ceea ce înseamnă să fii om.
Ce le leagă pe toate e încercarea de a înțelege de ce ne e așa de greu să (ne) comunicăm. Cel mai mult mi-au plăcut tandrețea și precizia cu care Italo Calvino ni-i arată pe oamenii ăștia. Îmi imaginez că-i ține ocrotitor în palmă și ne face cu ochiul că nu-i ca și cum suntem vreunul mai breaz.
De văzut: ce ne face o familie?
Oricând e un moment bun să ne gândim la familii – la alea naturale sau la celelalte, pe care ni le-am ales. Din orice tabără ar face parte, familiile-s într-o continuă schimbare. Poate pentru că-s făcute din oameni și oamenii au obiceiul de-a nu sta locului. Dacă aveți nevoie de un pretext să vă analizați relația cu familiile și oamenii din ele, spectacolul „Familia Fără Zahăr” e unul foarte bun.
Coprodus de Teatrul Mic și Centrul de Teatru Educațional Replika, e regizat de Radu Apostol („Drept ca o linie” din Brăila, în care a debutat Marius Manole, a fost al lui) după textul Mihaelei Michailov (una dintre cele mai cunoscute scriitoare de teatru alternativ), cu muzica lui Bobo Burlacianu (îl știți din formația Fără Zahăr) și cu actorii ambelor teatre, dintre care Viorel Cojanu și Oana Pușcatu mi-au plăcut cel mai mult. Încă mă mai gândesc la scena în care Viorel Cojanu vorbește cu robotul Alexa ca să nu se mai simtă așa de singur.
Spectacolul a apărut ca reacție la referendumul despre redefinirea familiei și la discuțiile din jurul lui. Nu vă faceți griji că e activist, nu încearcă să ne convingă de nimic. În schimb, ne ridică niște întrebări și ne lasă să ne gândim la ele, fiecare cu contextul său.
Următoarea reprezentație e pe 16 martie, de la 19.00, la Centrul Replika de pe strada Lânăriei, nr. 93-95. Biletul costă 35 de lei și se ia de pe teatrulmic.ro.
De mers: să-ți cunoști mai bine orașul
Aleea Alexandru vine de la Alexandru Filipescu, zis Vulpache, un tip bogat și cu patima jocurilor de noroc, care a trăit la începutul anilor 1800. Bunică-său, pe care-l chema la fel, a devenit primul proprietar al zonei căreia îi zicem Capitale (între Victoriei și Dorobanți) și care include și Aleea Alexandru.
Și-au păstrat pentru ei casa care-i acum sediul PNL, iar pe restul l-au parcelat (se numește Parcelarea Filipescu), apoi l-au vândut sau închiriat altora. De exemplu, juristului Iancu Manu, care-a construit o casă după Muzeul Rodin, dar, când a sărăcit, a vândut-o industriașului Max Auschnitt. Se numește Casa Manu-Auschnitt sau palatul lui Becali, în termeni mai contemporani. Un pic mai încolo, e fosta casă a Elenei Lupescu, pe vremea aia iubita regelui Carol; Elena organiza la ea acasă seri cu jocuri de cărți de care Auschnitt profita pentru a-l convinge pe regele Carol să treacă tot felul de hotărâri care îi aduceau beneficii în afaceri.
Dincolo de cancanuri, am mai aflat și de Virginia Andreescu Haret, prima noastră femeie arhitect, care a construit casa unde-i azi restaurantul Noblesse (pe strada Paris). Și m-am bucurat când am auzit cum s-a plimbat Grigore Antipa în toată lumea să-i învețe și pe alții cum să facă un muzeu de istorie naturală așa mișto ca al nostru.
Am mers la birou pe Aleea Alexandru timp de-un an, dar abia după o plimbare cu Anita Sterea, istoric și ghid la plimbările prin București organizate de Fundația Calea Victoriei, i-am aflat poveștile. Acum, de fiecare dată când mai trec prin zonă, mă simt și mai tare de-a locului.
Următoarea plimbare ghidată e despre Calea Victoriei. Se ține pe 30 martie, de la 11.00, și costă 40 de lei. Detaliile și înscrierea sunt pe fundatiacaleavictoriei.ro.
De ascultat: secretele unui ou
Oul a fost primul, nu găina, pentru că a fost o vreme când păsările nu existau, dar dinozaurii făceau ouă, și abia apoi au apărut și păsările, prin evoluție. Poate dormiți mai liniștiți de-acum, că știți răspunsul la dilema care ne-a frământat atât timp.
Gastropod, podcastul care pornește de la mâncare pentru a vorbi despre oameni și cultură folosind știința și istoria, a făcut un episod întreg despre ouă și de ce sunt ele minunate. Din ”The Incredible Egg”, pe care-l găsiți pe gastropod.com sau în aplicația pe care o folosiți pentru podcasturi, aflăm că nici un ou nu o să aibă exact aceeași culoare ca altul, pentru că dozajul de pigment care colorează coaja se face în corpul găinii, chiar înainte de a-l oua, și e mereu aproximativ. La momentul ăsta m-am gândit la găini ca la niște artiști.
Cele două gazde vorbesc cu invitații lor, de la specialiști în biologia evolutivă sau în istorie alimentară la ornitologi, și despre cum am ajuns să mâncăm aproape exclusiv ouă de găină, deși strămoșii noștri aveau un meniu mult mai variat la capitolul ouă – de emu sau de struț, de exemplu. Mai e și o parte de discuții despre chimia ouălor, care, pentru unii, s-ar putea să fie util la gătit.
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!