ComenteazăARTĂ: Expoziție și licitație caritabilă pentru
dl. Vintilă Mihăilescu, Galeria Mobius
„Un timp al faptelor”
Domnul Vintilă Mihăilescu e una dintre cele
mai bune minți ale noastre. I-ați citit chiar recent analizele în paginile
ziarului, în articolul despre cele 13.500 de case de pariuri, 9.700 de farmacii și 90 de
cinematografe pe care le are țara noastră. Din nefericire, corpul îi
e pus la o încercare grea: a fost diagnosticat recent cu leucemie acută mieloblastică,
un tip de cancer agresiv al sângelui. Tratamentul înseamnă un transplant de
celule stem la Spitalul Universitar din Besançon, Franța. Pentru a strânge cei
250.000 de euro de care e nevoie pentru salvarea vieții domnului Vintilă
Mihăilescu, familia sa a creat un grup de donație – Campanie Strangere Fonduri – Vintila Mihailescu
(găsiți acolo și conturile pentru transfer bancar, dacă nu doriți să folosiți
platforma Facebook pentru donație).
Artiștii locali se alătură și ei inițiativei
de strângere de fonduri cu două evenimente: o expoziție de pictură (cu
licitație) și un concert. Concertul de muzică clasică va avea loc pe 15 iulie,
de la ora 19.00, la Ateneul Român. Biletele costă de la 200 la 2.500 de lei și
se găsesc pe iabilet.ro.
Expoziția e organizată la Galeria Mobius (str.
Mendeleev, nr. 2, București) în perioada 11-14 iulie, între orele 14 și 17.
Douăzeci și șapte de artiști și-au anunțat până acum participarea la expoziția
caritabilă. Participă artiști contemporani faimoși, precum pictorul Roman
Tolici, pictorița Suzana Dan și ilustratorul Dan Perjovschi. Lucrările
originale ale tuturor artiștilor vor fi expuse pe durata celor patru zile și
apoi vor fi vândute în cadrul unei licitații, organizată pe 14 iulie, de la ora
19:00, la Rezidența Scena9 (str. I.L. Caragiale, nr. 32). Detalii, pe pagina de Facebook a evenimentului.
TEATRU: “Despre tandrețe”, regia Felix Alexa,
Teatrul Dramaturgilor Români
În pași stângaci de vals
La Teatrul Dramaturgilor Români se joacă spectacolul “Despre tandrețe”. Are la bază un text nou
scris de Matei Vișniec la invitația regizorului Felix Alexa, cel care l-a
adaptat și montat apoi pentru scena teatrului de pe Calea Griviței. E
spectacolul cu care, după cunoștințele mele, Teatrul Dramaturgilor Români e
inclus pentru prima oară în selecția Festivalului Național de Teatru (FNT,
organizat de Uniter), care va avea loc la toamnă, după ce la ediția din acest
an a Premiilor Uniter a fost inclus pe lista nominalizărilor, cu un alt
spectacol, “Fata Morgana”. Teatrul Dramaturgilor Români e o instituție
culturală a Primăriei Municipiului București, cum e și Arcub. A fost înființat
pe 21 decembrie 2016 și e finanțat din bani publici și din fonduri proprii
(vânzări de bilete). Conform unui caiet de obiective de la începutul lui 2019,
în 2017, TDR a montat șapte spectacole, iar în 2018, unsprezece. Voci ale
profesioniștilor din teatrul românesc au contestat de-a lungul timpului
înființarea teatrului – cum ar fi criticii de teatru Oltița Cîntec și Iulia Popovici – , dar după stagiunea
2018-2019, când a adus nume consacrate, cum ar fi regizorii Felix Alexa, Victor
Ioan Frunză și Alexander Hausvater, să monteze pe scena teatrului, TDR pare să
fi fost acceptat în rândul teatrelor “serioase”.
Spectacolul “Despre tandrețe” e un colaj de
dialoguri care pun în prim-plan fragilitatea legăturilor dintre oameni. Cum,
mai ales în vremurile recente, nu prea mai știm să ne vorbim, cu atât mai puțin
să ne apropiem și să ne legăm de alții. Cum punctul de pornire într-o
interacțiune umană a ajuns să fie mai degrabă neîncrederea și scepticismul
vizavi de intențiile declarat bune ale celuilalt.
Spectacolul are un aer liric, lucru pe care nu
toată lumea îl tolerează, într-adevăr, dar la care autorii au adăugat suficient
umor și ironie cât să prindă gust. Și, cu mici excepții, prinde. Regizorul a
organizat actorii în cupluri și apoi i-a adus pe scenă să-și exerseze pașii de
vals în cuplu, unul metaforic, desigur, pentru relațiile noastre de toate
zilele, în care pornim de la a fi stângaci și, cu exercițiu și puțin noroc,
ajungem să avem atât de multă încredere unul în celălalt că putem dansa și cu
ochii închiși.
Actorii Șerban Pavlu și Ada Galeș aduc pe scenă
două cupluri diferite, deși, cu puțină imaginație, al treilea, cel în care îi
prindem într-o dispută la țigara de după, pe care o au, de multe ori, cuplurile
cu ceva vechime, ar putea fi lejer un episod viitor din viața primului cuplu pe
care-l interpretează, o femeie și un bărbat care se studiază de la distanță de
doi ani, nici unul dintre ei neavând curajul de a iniția o discuție și trăind
sub umbra unei posibile iubiri care ar putea fi. Pe lângă cei doi, miezul
spectacolului, din punctul meu de vedere, mai apar și tinerii Ștefan Iancu
(protagonistul din filmul “Un pas în urma serafimilor”) și Sandra Ducuță (care
a mai jucat în spectacolul “Class”, montat tot de Felix
Alexa, dar la TNB), plus Catrinel Dumitrescu, care, din păcate, a marcat,
pentru mine, partea superficială din spectacol.
Următoarea reprezentație anunțată până acum e
cea din cadrul FNT 2019, între 18 și 27 octombrie. Programul urmează să fie
anunțat.
FILM: “Cold War”, regia Pawel Pawlikowski, Cinema Europa
Un film cu imagini cât 1.000 de cuvinte
Să vorbești despre iubire e
lucru greu. E, poate, cel mai greu sentiment de prins în cuvinte concrete. Sunt
puține scrieri care reușesc să se ferească de exagerări emfatice, de melodramă.
Cu imaginile, e o idee mai ușor. Uneori, poți să redai mai fidel în imagini
constelația de stări și emoții aflate într-o continuă mișcare, tipice stării de
îndrăgostit sau iubirii. Dar nu e, în nici un caz, o garanție a succesului. “Cold
War”, regizat de polonezul Pawel Pawlikowski, e genul de film care știe să
vorbească foarte frumos despre iubire.
E povestea unei iubiri
imposibile, care se mută din Polonia în Berlin, apoi în Iugoslavia și în Paris.
Pentru că Zula (Joanna Kulig) și Wiktor (Tomasz Kot) se iubesc, dar totul le
stă în cale, de la regimul politic al țării în care s-au născut la slăbiciunile
fiecăruia. Totul pornește în Polonia stalinistă a anilor ‘40 și-i urmărește pe
cei doi artiști – ea, cântăreață vocală, el, la pian -, cu tot parcursul lor
tumultuos atât la nivel individual (fiecare luptă pentru independența ca artist
într-o țară totalitară), cât și împreună, în cuplu (cât sunt dispuși să
sacrifice din sine pentru celălalt și pentru binele comun).
Dincolo de jocul foarte bun
al celor doi actori principali, mai e și muzica – de la cântece tradiționale
poloneze (gândiți-vă la doinele noastre pline de jale) la jazz (vedeți Two Hearts, Four Eyes pe YouTube) – și, mai ales, imaginea. Creată în colaborare cu
directorul de imagine Lukasz Zal, cu care regizorul Pawlikowski a mai lucrat,
la Ida, imaginea alb-negru cu mult clarobscur, scuturată de orice e decorativ
și construită din decupaje croite impecabil, pe măsura fiecărui moment în care
e personajul, transmite mai multă emoție, de multe ori, ca o mie de cuvinte.
Dacă v-a plăcut filmul “Roma”, al lui Alfonso Cuarón, sau clasicele lui Michelangelo Antonioni, sigur v-ar
plăcea și cel mai nou film al lui Pawel Pawlikowski.
Se proiectează azi, 9
iulie, de la 20:00, la Cinema Europa. Biletul costă 15 lei și se ia de pe eventbook.ro.
CARTE: “Gog”, Giovanni
Papini, Editura Polirom
O satiră încă actuală
Dacă ar fi în 2019, Gog ar
avea mai mulți urmăritori decât prieteni pe contul lui de Facebook. Ar scrie ba
statusuri prea lungi, ba prea scurte. Ar avea păreri foarte ferme și nici n-ar
băga în seamă ce-ar zice alții prin comentarii sau când îi dau tag la vreun
status. Poate le-ar răspunde unora, dar doar noaptea, la nivelul ăla când
tocmai a băut paharul ăla în plus peste suficient, și oricum ar face-o criptic
și cu prea mulți nervi, de nu s-ar înțelege mai nimic. Gog ar fi omul ăla pe
care îți place să-l disprețuiești, deși, în secret, visezi să-i trăiești viața,
pe care spui că-l urmărești doar pentru că ești curios ce aberații mai zice,
dar, de fapt, e ceva acolo care te atrage, doar că n-ai zăbovit pe gândul ăsta
suficient cât să-ți dai seama dacă e de bine sau de rău.
Scriitorul italian Giovanni Papini a scris “Gog”în 1931, când avea 50 de ani. E o satiră pusă-n forma unui jurnal scris de acest Gog, un bogat excentric care vrea să trăiască tot ce e de trăit și să înțeleagă ce-i cu viața asta de-i așa de lăudată. Starea lui naturală e disprețul. Uneori, fără vreun avertisment care să-ți lase timp să te pregătești, se așază înaintea ta și-ți ia palmele în palmele lui cu atâta tandrețe că-ți vine să întorci capul de rușine. E una dintre cărțile la care nici nu simți că au trecut niște zeci de ani (87, în cazul ăsta), că-i vorba despre natura umană și asta nu prea se schimbă. Și e reconfortant să-ți amintești că nu am fost neapărat mai breji în trecut.
Citește și:
Recomandările culturale ale săptămânii. Descoperim cum se simte Pescărușul pe acoperișul TNB-ului