Recomandările culturale ale săptămânii: cartea despre femeia “nemuritoare” care a ajutat la inventarea tratamentelor pentru leucemie, gripă, hemofilie

Mirela Petre

TEATRU: „Pescărușul”, Teatrul Odeon, București, regia Andrei și Andreea Grosu

Drumul de la visuri la eșec

“Pescărușul”, Teatrul Odeon

Pe 16 mai, de la 19.30, se joacă un spectacol bun tare: „Pescărușul”, regizat de Andrei și Andreea Grosu, după piesa de teatru a lui Cehov, desigur. Biletul costă 30 de lei și se ia de pe www.bilete.teatrul-odeon.ro.

Textul are 124 de ani. L-ați citit măcar o dată, foarte posibil să fi fost chiar la școală. Sigur l-ați mai văzut pe scenă măcar o dată, că se montează-n neștire în toată lumea.

Actrițe cu diferite stiluri recită monologul Ninei în tot felul de nuanțe, de la forță la debilitate. Ar putea foarte ușor să fie plictisitor prin natura discursului meta, de teatru în teatru – discuții despre artiști, actori, artă și rolul lor în lume. Și, cu toate astea, spectacolul montat de cuplul Grosu la Odeon e foarte actual.

În primul rând, are dinamism. Actorii își pasează energia de la unul la altul, nu se blochează într-o melancolie sterilă, cum am mai văzut alți Pescăruși. Toți sunt buni și nu poți să-l desprinzi pe unul de celălalt fără să strici jocul. Preferata mea e Nicoleta Lefter, una dintre cele mai bune actrițe tinere de la noi, care face o Nina foarte naturală în deznădejdea ei resemnată cu care-și privește visurile mărețe eșuate în cele mai comune compromisuri.

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

În al doilea rând, e reducerea la esență pe care cei doi regizori au făcut-o cu textul, o tehnică pe care au transformat-o, între timp, în marcă personală, cu spectacole ca „Jocul de-a vacanța”, tot la Odeon, sau și mai noul „O noapte furtunoasă”, la unteatru. Ce fac ei e să ia un text foarte cunoscut, să-l scuture, ca pe-un copac, de frunzele uscate în timp și să ne arate că, scuturat de uscăciuni, încă poate da roade. Apoi, mai e și scenografia (a lui Vladimir Turturica, colaborator constant al celor doi regizori), care e și surprinzătoare, și practică.

În tot acest context, oamenii ăștia fac o magie și textul e din nou relevant pentru noi, oamenii din 2019, că doar emoțiile și relațiile dintre oameni tot alea sunt, doar contextul se mai schimbă.

CARTE: „Viața nemuritoare a Henriettei Lacks”, Editura Publica

Povestea umană din evoluția medicinei

Medicina actuală n-ar fi arătat așa dacă nu era Henrietta Lacks, o femeie afro-americană. În 1952, fără să i se ceară voie, că la vremea aia medicii considerau că au dreptul să recolteze orice țesut din corpurile pacienților și să facă ce vor cu el în numele progresului științific, i-au recoltat celule din tumoarea canceroasă cervicală și le-au dus în laborator, unde le-au transformat în HeLa, prima cultură celulară nemuritoare.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

În 1952, Henrietta Lacks a murit de cancer cervical. În 1952, a devenit nemuritoare prin HeLa, celulele pe care medicii și cercetătorii fac experimente științifice și azi, cu ajutorul cărora au descoperit, de-a lungul timpului, tratamente pentru herpes, leucemie, gripă, hemofilie, Parkinson, medicamentele folosite în chimioterapie sau cum funcționează infecțiile cu transmitere sexuală, intoleranța la lactoză sau genomul uman.

În 1957, s-a pus prima oară problema (într-o instanță judecătorească) că medicii au nevoie de consimțământ în cunoștință de cauză de la pacienții lor și abia în 1965 a devenit obligatoriu, dar nici azi nu avem legislație care să clarifice cine e proprietarul țesutului recoltat – pacientul, medicul sau compania farmaceutică.

În 1971, după moartea lui George Gey, medicul care i-a recoltat Henriettei celulele și care-a făcut cultura celulară HeLa, numele Henriettei Lacks a fost făcut public prima oară.

În 1973, familia ei a aflat că toate celulele ei sunt încă vii.

În 1976, odată cu primul articol non-științific, publicat de Michael Rogers în revista Rolling Stones, se dezvăluie public pentru prima oară că Henrietta Lacks era o femeie de culoare. Și tot atunci, familia ei află că multe institute și companii fac bani din comerțul celulelor Henriettei, fără ca familia să beneficieze de vreun ajutor.

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

În 1984, după niște teste cu HeLa, un cercetător descoperă HPV-ul, virusul care a cauzat cancerul cervical agresiv din cauza căruia a murit Henrietta. În același timp, cercetătorii descoperă o enzimă (cauzată de HPV) care determină o mutație genetică prin care celulele se multiplică la infinit și nu mor, ceea ce explică de ce celulele HeLa sunt așa de rezistente și cu adevărat nemuritoare.

În 1997, se citește în Congresul american o adresă prin care i se mulțumește Henriettei Lacks pentru celulele donate și binele pe care l-a făcut pentru medicină. În 2009, o strănepoată a Henriettei intră la facultate și apoi ajunge prima din familia Lacks care termină studii postuniversitare.

E corect? Dacă lucrurile se întâmplau cum e corect, era mai bine? Ce înseamnă mai bine? Pentru cine? Ce înseamnă corect? Întrebări de genul ăsta vin în cap la fiecare capitol din cartea “Viața nemuritoare a Henriettei Lacks”, pe care-o găsiți pe publica.ro (44 de lei).

Cartea e scrisă de Rebecca Skloot, jurnalistă americană specializată pe știință. E o carte de non-ficțiune scrisă jurnalistic: documentată foarte riguros, cu informații verificate în mai mult de trei surse, cu fiecare situație întoarsă pe toate părțile și prezentată din toate perspectivele posibile, cu o distanță față de subiect, dar fără ipocrizia obiectivității pure, că în atâția ani de documentare autoarea ajunge să facă parte din viețile urmașilor Henriettei Lacks.

E scrisă foarte bine, cu suspans și surprize, de câteodată ai senzația că citești ficțiunea cea mai elaborată. De fapt, e ca și cum ai citi o investigație în 38 de capitole în care privești problema din perspectiva tuturor părților implicate, de la familie la companiile farmaceutice, de la medici la guverne, de la individ la omenire. Totul cu empatie, pentru că autoarea are grijă să nu ne lase să uităm că e vorba despre oameni, nu despre concepte abstracte.

FILM: „They’ll Love Me When I’m Dead”, regia Morgan Neville, netflix.com

Ideea de perfecțiune, ca piedică

Orson Welles (stânga imaginii), pe platoul de filmare al filmului „The Other Side of the Wind”

„They’ll Love Me When I’m Dead” e un documentar regizat de Morgan Neville (a mai făcut episoade din serialele „Ugly Delicious” și „Abstract: The Art of Design”) despre faimosul regizor Orson Welles, în special, despre felul în care lucra, despre ultima parte a vieții lui și filmul „The Other Side of the Wind”, pe care l-a început în 1970 și la care a lucrat până să moară, în 1985, dar pe care nu a apucat să-l vadă terminat. Și documentarul, și filmul sunt disponibile pe Netflix.

Mi-a plăcut mai mult documentarul, pentru că-i despre omul Orson Welles, despre cum lucra și contextul în care a creat. Mai e și despre convingerile lui, care, uneori, îi puneau piedică.

Orson Welles nu avea încredere în oameni. Credea că ne naștem, trăim și murim singuri și că dragostea și prietenia sunt forme prin care ne întreținem iluzia că nu suntem singuri. Pentru el, trădarea unui prieten era cel mai mare păcat. Ce înseamnă trădare era, desigur, subiectiv. Mai mult, el însuși a comis anumite acte care ar fi putut fi considerate trădare în percepția altora. Toate lucrurile astea se văd în felul anevoios în care filmul lui a prins contur.

La „The Other Side of the Wind” a lucrat continuu de-a lungul ultimilor 15 ani din viață. Voia să fie filmul cu care îi arată el lumii. Suferea că n-a mai reușit să realizeze ceva la fel de genial ca și „Citizen Kane”, filmul său de debut în regie, considerat până azi unul dintre cele mai bune filme care-au fost făcute vreodată. Dar s-a blocat așa de tare în percepția lui despre perfecțiune și despre percepțiile oamenilor în ceea ce-l privește că nu a reușit să-l termine.

EXPOZIȚIE ONLINE: Forgotten Bookmarks, forgottenbookmarks.com

Semne de carte curioase

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

Michael Popek e dealer de cărți rare în New York. În cărțile pe care le tot cumpără de la oameni, cele mai multe vechi spre foarte vechi, găsește des obiecte personale pe care oamenii le-au folosit pe post de semne de carte.

Le-a adunat pe toate pe Forgotten Bookmarks (forgottenbookmarks.com), o arhivă online din care a ieșit și o carte.

Cele mai multe semne de carte sunt lucruri neobișnuite care sugerează povești personale sau povestea unei epoci. Chei, buletin de vot, ambalaje de gumă de mestecat, cărți poștale și poze, rețete, bucăți de ziare și tot așa.

E amuzant că uneori un anumit semn de carte se potrivește într-un fel neașteptat cu o anumită carte, cum e o cheie într-o carte de cântece creștine. Unul dintre cele mai populare semne de carte e trifoiul cu patru foi. Norocul nu e chiar așa de rar, se pare. Ce obiecte ciudate au mai folosit oamenii din trecut ca semne de carte descoperiți pe site-ul proiectului.

Foto principală: Teatrul Odeon

Citește și:

Aplauze pentru regizorul Cristi Juncu, pentru că a montat la Teatrul Mic un spectacol care privește neutru către violuri!

Urmărește-ne pe Google News