Recomandările culturale ale săptămânii. De la astronautul Brad Pitt la „Melancolia” lui Cărtărescu

FILM: „Ad Astra”, regie James Gray, în cinematografe

Oamenii viitorului sunt tot oameni

Pare că 2019 e anul lui Brad Pitt. După ce, pentru unii (printre care mă număr), jocul lui actoricesc din „Once Upon a Time… in Hollywood” e unul dintre puținele reușite ale noului film de Tarantino (cealaltă reușită e prestația lui Leonardo DiCaprio), Brad Pitt face încă un rol bun.

De data asta, e un astronaut în spațiu. Da, unii vor strâmba din nas că e încă un film cu astronauți și că Brad Pitt nu fusese încă astronaut, ca toți marii actori de Hollywood, așa că trebuia să se facă unul și pentru el.

Cred că ar fi păcat să vă opriți la interpretarea asta. O dată, pentru că Brad Pitt face un rol foarte bun – joacă mult cu ochii și cu mici expresii ale feței – și, apoi, pentru că filmul are multe straturi valoroase.

„Ad Astra”, regizat de James Gray (la activ cu două filme nominalizate la Cannes – „The Immigrant„ și „Two Lovers”), mi se pare unul dintre cele mai bune filme pe subiect din ultimii ani.

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Mi-a plăcut infinit mai mult decât „Interstellar”, cu care are în comun nu doar călătoria în spațiu, ci și relația dintre copilul de astronaut și tatăl-astronaut care-și abandonează copilul pentru că misiunea e mai importantă.

Ce cred că face „Ad Astra” mai bine ca „Interstellar” e să umanizeze niște concepte abstracte, cum e călătoria în spațiu și dilemele pe care le naște, și să ne facă să ne identificăm cu dilemele protagonistului căci sunt, în esență, problemele etern umane, cu care avem și noi de-a face, doar că în alte forme. Poate relația cu tatăl nu e rece pentru că a plecat în spațiu, cum e cazul în film, ci pentru că a muncit mult să nu ne lipsească nimic, numai că a uitat de afecțiune.

Pe lângă asta, „Ad Astra” e și foarte poetic (pe lângă scenariu, și pe partea de imagine și de sunet) și ridică o grămadă de întrebări de ordin filosofic despre cum va fi omul într-un viitor apropiat posibil.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

De exemplu, omul s-ar putea să învețe să-și adapteze strategiile de păcălire și la interacțiunile cu Inteligența Artificială – în film, maiorul Roy McBride are sesiuni de evaluare psihologică cu un sistem I.A., de care reușește să-și ascundă problemele emoționale, convingându-l astfel că e un individ funcțional. Sigur, înainte de a păcăli „robotul”, astronautul se păcălește întâi pe sine că are totul sub control. Iar asta nu e, din nou, o trăsătură profund umană?

M-a mai cucerit cu ceva „Ad Astra”. Filmul ne poartă în niște viitoare colonii umane: una pe Lună și alta pe Marte. Gândiți-vă la orice aeroport mare de tranzit, un nod care leagă cele mai importante rute aeriene.

Așa arată și colonia de pe Lună: fără identitate, aglomerat, un spațiu de care tuturor le e silă dar nimeni nu-l poate ocoli. Marte, pe de altă parte, e locul pe care oamenii au încercat să-l facă să pară cât mai primitor, cât mai asemănător cu „acasă”. Cu toate astea, strigă a artificial de la o poștă. E ceva frumos în felul în care regizorul a ales să vorbească, prin construcția acestor colonii, despre felul în care oamenii simt nevoia să facă orice loc nou să semene cu familiarul lor, ca paznicii de noapte care-și duc în gheretă o pătură și-o pernă, o perdea, un calendar.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

Filmul, în rolurile principale cu Brad Pitt, Liv Tyler și Tommy Lee Jones, e acum în cinematografele din toată țara.

PODCAST: „Fall of Civilizations”, fallofcivilizationspodcast.com

Lecții de la civilizații dispărute

De Paul M.M. Cooper am aflat de pe Twitter. E britanic, scriitor și pasionat de istorie și de ruine din civilizații dispărute. Mai întâi, obișnuia să le scrie poveștile pe Twitter. Apoi a lansat „Fall of Civilizations”, un podcast dedicat civilizațiilor dispărute și lecțiile pe care le avem de învățat de la ele.

„Fall of Civilizations” nu e genul de podcast interviu, ci o narațiune condusă de autor, Paul M.M. Cooper, și susținută de intervenții ale unor actori care interpretează anumite pasaje (cum ar fi citate dintr-o relatare istorică). Din punctul ăsta de vedere, podcastul britanicului e o combinație de documentar amestecat cu elemente de spectacol, unul dintre punctele lui forte, din punctul meu de vedere.

Cel mai important rămâne, însă, povestea. Paul M.M. Cooper vorbește despre foste mari civilizații – printre alții, mayașii, romanii, Angkor Wat și Insula Paștelui – și căderea lor. Ce e diferit însă e perspectiva pe care o folosește. Privește creșterea, apogeul și decăderea acestor lumi (care, la vremea lor, se simțeau probabil ca apogeul omenirii) din perspectiva umană.

Ce simțeau, oare, și ce gândeau oamenii care făceau parte din aceste civilizații când își trăiau dispariția? Mai mult, autorul vrea să treacă dincolo de mituri și să înțeleagă ce a declanșat, cu adevărat, dispariția acestor civilizații avansate de la care mai avem azi doar niște ruine.

De multe ori, cum e cazul civilizației foarte avansate de pe Insula Paștelui, despre care se spune că au inventat o formă de scriere independentă de celelalte „istorice”, sfârșitul a fost adus tot de om, prin exploratorii europeni care au adus și arme, dar și boli, la care autohtonii nu erau imuni. Cum vorbeam și la recomandările de săptămâna trecută, înclinația naturală a omului pentru distrugere e fascinantă.

După „Fall of Civilizations”, chiar încerci să îți imaginezi ce simțeau oamenii acelor vremuri când totul se prăbușea și, pentru că avem senzația că ne paște un sfârșit și pe noi, te gândești oare civilizația actuală cu ce va rămâne în istorie, când ne vor studia civilizațiile viitoare? Tehnologia? Sistemele politice? Capitalismul?

CARTE: „Melancolia”, Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas

Copiii în lume

„Melancolia” e cea mai recentă carte publicată de Mircea Cărtărescu, lansată la târgul de carte Bookfest, în luna mai. Am citit-o înainte să-l întâlnesc pe scriitor, la Târgul de Carte din Göteborg, unde i-am luat un interviu care a apărut zilele trecute în Libertatea.

Nu am vorbit despre „Melancolia”, dar am vorbit despre câteva teme pe care le explorează în volum, cum sunt relația părinților cu copiii sau singurătatea.

„Melancolia” e o colecție de trei povestiri: „Punțile”, „Vulpile” și „Pieile”. Cele trei au în comun copiii. E vorba, mai exact, de felul în care ei înțeleg lumea, cum relaționează cu mediul lor, imaginația prin care transformă totul, cum se raportează la părinții lor – pentru unii, lumea pare că se sfârșește în absența mamei, pentru alții, părinții sunt icoanele principale într-o catapeteasmă – și devenirea lor ca oameni mari.

Sunt teme despre care Mircea Cărtărescu scrie dintotdeauna, pe care continuă să le exploreze în stilul tipic – cu poezie, curiozitate și ceva fantastic. Deși sunt trei povestiri, la lectură pare un roman, de parcă fiecare povestire ar privi în amănunt o altă parte al aceluiași obiect.

„Melancolia” are surse autobiografice: jocul din „Vulpile” e unul pe care-l juca în copilărie cu sora lui, încercarea de a înțelege figura paternă (absența sau distanța) e ceva cu care autorul s-a confruntat în relația cu propriul tată.

Dintre cele trei, preferata mea este „Punțile”. Mi-a amintit de niște episoade din ‘90, când părinții mei munceau în schimburi. Între plecarea unuia și întoarcerea celuilalt, erau câteva ore în care rămâneam singură.

Uneori le petreceam la vecina de lângă, cu fetele ei un pic mai mari ca mine, dar, de cele mai multe ori, așteptam singură întoarcerea unuia dintre părinți. Aveam câteva jucării, imaginația și ceea ce mi se părea o eternitate înaintea mea. Sunetul cheii în ușă era cea mai frumoasă melodie inventată vreodată.

Cartea costă 50 de lei pe libhumanitas.ro.

VIDEO: seriile video PBS, pbs.org/digital-studios

Artă și literatură în video pe YouTube

PBS înseamnă Public Broadcasting Service și e o televiziune americană cu emisiuni educaționale, care funcționează ca o organizație non-profit. PBS Digital Studios e versiunea ei de YouTube, prin care face televiziune pe internet. Cum ar fi un TVR ONG pe net cu Teleencilopedii făcute după standarde actuale de jurnalism explicativ și de design. Au niște zeci de emisiuni diferite, pe subiecte de cultură și știință. Sunt toate pe site-ul https://www.pbs.org/digital-studios.

Una dintre emisiunile mele prerate e „It’s Lit!” cu Lindsay Ellis, despre literatură. Gazda e o vloggeriță faimoasă pentru video-eseurile ei despre filme, cărți și media. Puteți să începeți cu episodul „Food & Fiction: Memorable Meals in Literature” despre mâncăruri memorabile din cărți.

O altă emisiune preferată e „The Art Assignment” și vorbește despre arte vizuale, mai ales pictură. Episoadele din serie sunt un fel de istorie a artei pe limba tuturor. Explică foarte clar un subiect, cu o grămadă de context, și dau și teme de gândire. Toată seria „The Case For” (Realism, Conceptual Art, Nudity etc.) e impecabilă. Vă mai recomand și episodul „Art Cooking: Georgia O’Keeffe”, despre ce gătea pictorița americană.

Urmărește-ne pe Google News