ComenteazăÎntre familii și singurătate, ce trebuie și ce simțim noi că ne trebuie, important e să ieșim cu mințile mai limpezi.
Mirela Petre este ziarist, copywriter la Ringier și autoarea unui apreciat newsletter cultural, intitulat „Suplimentu Creativ”, pe care l-a pornit singură, de la zero, și l-a adus în atenția publicului, prin diversitatea și atractivitatea informației.
Începând de azi, Mirela Petre va oferi recomandările culturale pentru cititorii Libertatea. Săptămânal, într-un stil relaxat și fără sentințe, jurnalista va recomanda ce e de urmărit, în opinia ei, în materie de film, carte, piese de teatru, concerte sau articole de presă.
Teatru: Bunica și seninătatea
Femeile din satele de altădată, bunicile noastre, de exemplu, munceau foarte mult cu mâinile și cu spinarea și erau în stare să țină toată casa, chiar și atunci când rămâneau singure.
Pe vremea lor, nu era deloc neobișnuit să rămână repede fără bărbați, care mureau de război, de băutură sau de sănătate neîngrijită. Poate din frică sau din iubire, poate din mândrie sau din încăpățânare, multe dintre ele nu se recăsătoreau. Alegeau să-și continue viața singure.
O vreme își aveau copiii, dar nu dura mult, că plecau la muncă sau la școală, să-și facă propriile vieți.
Rămase iarăși singure, femeile astea trăiau, mai degrabă, în lumile pe care și le construiau pentru ele în gând.
E o parte din lumea despre care vorbește Republica Melania, spectacol de la Teatrul Odeon. Melania e o bătrână șugubeață care reflectează la propria singurătate și izolare, la starea satelor golite de tineret plecat după vieți mai bune, la urmările pe care le are lupta de a ieși din sărăcie.
Nu e deprimant, că nu-i o introspecție zbuciumată, ci una plină de blândețe, umor și împăcare, așa cum au acei bătrâni senini.
În spectacolul regizat de Gelu Colceag după un text de Irina Nechit, poetă din Republica Moldova, Melania e doamna Rodica Mandache. E ca o școală subtilă de actorie și mai mult nu pot să zic că mi-e rușine. Scenografia e semnată de Adrian Damian (tot el a făcut și Iarna de la Teatrul Nottara, poate îl știți de acolo). Republica Melania se joacă pe 25 ianuarie și 2 februarie, de la 19:30. Biletele sunt 30 de lei.
P.S. Să-l salutați pe cocorul Pankiușa din partea mea.
Carte: O minte mai limpede
Andrew lucrează în publicitate și suferă că nu-și mai vede rostul, ba chiar se simte un mare impostor. După o prezentare, pe care crede că a ținut-o impecabil, primește un e-mail de la noul lui șef cu câteva sugestii de îmbunătățiri pentru data viitoare.
Înainte să urce în avionul care-l va aduce înapoi acasă, îi trimite șefului un răspuns furios, a cărui concluzie e clasica „dacă nu-ți convine, caută-ți pe altcineva”. Sună cunoscut?
Avionul decolează și Andrew citește Gânduri către sine însuși, colecția de meditații ale lui Marcus Aurelius, împărat roman și filozof stoic. Cartea îi fusese recomandată de Irv, terapeutul său, la ultima lor întâlnire. Andrew citește cugetările despre viață ale împăratului filozof, care, deși scrise cu mii de ani înainte, par a vorbi despre viața lui de publicitar frustrat. La finalul zborului, coboară liniștit, cu o perspectivă mai clară asupra propriei vieți.
Își sună șeful, își cere scuze și începe o viață mai bună. Ce înțelege e că propriile percepții – despre noi înșine, despre oameni, despre viață – ne fac rău și că stă în puterea noastră să le corectăm.
Asta e doar una dintre cele zece povești din cartea Efemeride și alte povești de psihoterapie (24 de lei, pe elefant.ro). E scrisă de Irvin D. Yalom, psihiatru american renumit atât pentru contribuțiile lui în domeniu, cât și pentru cărțile (ficțiune și nonficțiune) pe care le-a scris despre mintea și emoțiile noastre, ale tuturor.
Cele zece povești sunt cazuri din cariera psihiatrului. Vorbesc despre moarte și, mai ales, despre cum ne împăcăm cu frica de ea. Despre cum să facem să ne trăim viața fără să fugim de moarte sau să ne blocăm în frica de ea. Despre cum să ne apropiem de oameni (părinți, frați, iubiți, soți, colegi etc.) și cum trăim alături de ei sau în lipsa lor.
Senzația pe care o ai când citești cartea e că stai confortabil într-un cocon, în care știi că nu vei păți nimic și care-ți dă încredere și curaj să te privești și să te înțelegi, ca mai apoi să ieși din el cu perspective noi, mai clare.
Partea cu care te cucerește e că terapeutul te lasă să vezi că și el e om. Îți împărtășește propria experiență de viață – nu doar succes, ci și eșec –, vorbește și despre sentimentele sale – nu doar mărețe, ci și alea mai mărunte –, și asta te face să te simți mai relaxat, că toți suntem oameni.
Scrisă direct și cu umor, când avea 84 de ani (autorul are, acum, 87), cartea-ți dă spațiul în care să-ți tragi un pic sufletul. De aici, poți să te întorci cu o minte un pic mai limpede și-o inimă un pic mai ușoară.
Articol: La ce ai spune nu?
Ai mâncat vreodată carne de cal? Ai putea să mănânci? Cine stabilește ce fel de carne e OK să consumăm și ce nu? Dacă animalul e frumos sau nobil, ne e mai greu să-l mâncăm? Asta e premisa articolului The Mane Course din revista 1843, editată de The Economist.
În Parma, carnea de cal e tradiție și se consumă mai ales sub formă de pesto di cavallo, un fel de tartar. Pentru ei, carnea de cal e la fel ca aia de vită. În secolul al XIX-lea, era mâncarea săracilor. După Primul Război Mondial, a devenit populară printre toate clasele, iar acum e mâncare tradițională, consumată și la sandvișărie, și la restaurante fine. Și turismul trăiește din carnea de cal: mulți vin special pentru a încerca ceea ce pare fie delicatesă, fie ciudățenie.
Dezbaterea n-are o concluzie. Unii zic că nu-i frumos să trădăm calul care ne-a fost companion fidel mii de ani, alții zic că e una dintre cele mai sănătoase cărnuri și-ar trebui să intre în dieta tuturor. E frumos ce facem? La asta răspunde fiecare.
În ediția tipărită, articolul a apărut într-un număr mai vechi, dar, în general, vă recomand versiunea ei tipărită.
E una dintre cele mai complexe reviste de cultură și societate. Numărul curent, de exemplu, are un reportaj bun despre viața tinerilor între ceea ce trebuie să pară și ceea ce e, influențată de social media și tehnologie. Se găsește la Inmedio, e 40 de lei.
Film: Ce e o familie?
Tălpile ei mici, încolăcite în jurul piciorului de scaun. Yuri, o fetiță de vreo cinci ani, stă în mijlocul camerei, cocoțată pe un scaun prea mare pentru ea.
Nobuyo, noua ei mamă, o tunde și toată familia – tatăl, fratele și sora mai mari, bunica – s-a strâns în jurul lor, să asiste la evenimentul ăsta important în viața lor. Simți timiditate în felul în care picioarele ei mici țin strâns de lemnul ăla. Și un fel de entuziasm, de parcă ar fi prima oară când ia parte la un așa ritual. De fapt, e prima oară când împarte un moment intim cu niște oameni în care are încredere.
Acum, că regizorul Hirokazu Koreeda ne-a convins să lăsăm raționalul pentru emoțional, începem să răscolim printre amintirile noastre după episodul când ne tundea mama sau bunica și ne simțim și noi mai aproape de ei.
E una dintre scenele mele preferate din Shoplifters (O afacere de familie), filmul care a luat Palme dOr la Festivalul de la Cannes în 2018, și mi se pare că-l rezumă foarte bine. Puterea lui stă în tandrețea cu care privește această familie săracă din Tokyo, încercând să înțeleagă ce îi face o familie și care sunt legăturile care-i țin împreună, fără să îi judece. Motive ar avea. Fură din magazine, fentează statul cu niște bani și-o casă, aparent răpesc o fetiță.
Cei șase trăiesc într-un spațiu comun, o cameră-casă care nu lasă loc de intimitate. Nu au loc să trăiască vreun moment fiecare pentru sine – chiar dacă unii încearcă, cum e băiatul care-și face camera lui într-un dulap sau soții care fură o juma de oră de dragoste după ani. Ce pare să-i țină împreună, totuși, sunt banii.
Familia lor e una construită în baza unor alegeri, ca un sistem de susținere și supraviețuire, într-o lume care nu le dă nici o șansă individual. Întrebarea care plutește în aer e tocmai asta: care familie e mai puternică, cea care alege să stea împreună?
Dincolo de tema principală, filmul mai explorează câteva fire secundare de poveste, pornite de la fiecare personaj în parte și dificultățile lui. E adolescenta care își vinde imaginea pentru plăcerea necunoscuților, femeia care crede că mamă nu e doar cine dă naștere, bătrâna care preferă o familie adunată, chiar și cu interese, decât singurătatea.
Shoplifters e propunerea Japoniei pentru Premiile Oscar de anul ăsta, la categoria Cel mai bun film străin (azi aflăm nominalizările oficiale). Se proiectează duminică, 27 ianuarie, de la 15.30, la cinema Elvire Popesco. Biletul e 15 lei.