Recomandările culturale ale săptămânii. De la sculptura „Gheorghe”, făcută dintr-o casă maramureșeană, la romanul pe mai multe voci

EXPOZIȚIE: „Gheorghe”, Dumitru Gorzo, Muzeul Național de Artă Contemporană București

Transformările unei case părintești

Atâta zăpușeală că mi s-au lipit nările cu o respirație cleioasă de care nu-mi era dor. Același foc, pe care simt că-l scot pe nări când expir, îl simt cum îmi iese și prin piele. Printre ultimele zile din mai, 29, mai exact, și prima caniculă adevărată a verii.

Stau pe treptele care duc la intrarea MNAC, mă uit la Gorzo, artistul cunoscut mai ales pentru lucrările controversate, uneori de la imagini cu elemente sexuale, alteori de la teme socio-politice incomode, și mă întreb cum naiba poate. Sigur, artă, dar cum poate să care pe brațe și pe umeri drugii ăștia mari de lemn pe canicula asta când eu abia reușesc să respir.

Gorzo l-a ridicat pe Gheorghe în fața MNAC, între Casa Domnului (catedrala în construcție) și Casa Poporului.

Noua lui instalație e tot o casă, dar una transformată. Mai întâi, a fost casa bunicilor săi în Ieud, din Maramureș, satul său natal. Apoi, a devenit un fel de explorare a istoriei familiei, în video-performance-ul Resillience (disponibil pe facebook.com/SlagGallery), când s-a apucat să-i dea jos straturile de var și lipitură (un fel de tencuială din pământ, dacă ați copilărit la țară, știți la ce mă refer).

Recomandări

Cauzele unui fapt statistic înfiorător: 41% dintre tinerii români ar accepta dictatura. Sociolog: „Totul este deja luat de generațiile precedente”

Gheorghe e a treia viață a casei din familia lui Gorzo. A deconstruit-o bârnă cu bârnă, le-a adus la București și le-a reordonat după o rațiune proprie.

În ziua când mă întrebam cum poate să facă asta, Gorzo tocmai îl construia pe Gheorghe. Și construitul ăsta a fost un manifest: nu s-a folosit de utilaje sau asistenți, a dus doar cât a putut să ducă prin propriile forțe, negociind cu limitele corpului, pentru că oricine poate să lucreze cu asistenți, cum mi-a zis glumind, când s-a oprit, totuși, să-și mai tragă sufletul.

Gheorghe arată ca o piramidă. Un fel de piramida noastră tradițională. Sau ca muntele pe care un Sisif ar tot face drumuri. Sau ca un arbore genealogic – generație peste generație peste generație. Sau ca ce vreți voi, dacă intrați în dialog cu el.

Gheorghe va rămâne în fața MNAC până pe 29 septembrie, detalii pe mnac.ro. Nu există taxă de vizitare, fiind expusă în aer liber.

CARTE: „Noduri”, Domenino Starnone, Editura Litera

Rezistentele legături de familie

Domenico Starnone e un foarte apreciat scriitor italian contemporan. Scrie mult: proză, scenarii de filme și în presa italiană. A fost premiat în 2001 cu Premiul Strega, cel mai important premiu literar de la ei, pentru romanul „Via Gemito”.

Recomandări

Ce înseamnă moartea liderului Hamas, Yahya Sinwar, pentru Orientul Mijlociu. Netanyahu câștigă politic, dar conflictele în regiune nu se vor încheia | ANALIZĂ

Există și bârfe în jurul persoanei sale: inițial, se credea că el este scriitorul din spatele pseudonimului Elena Ferrante, după care s-a ajuns la zvonul că e soțul femeii care scrie sub pseudonimul Elena Ferrante.

„Noduri” e, în primul rând, scris într-un mod neașteptat: mai multe voci care iau microfonul, cum ar veni, pe rând, ca să spună povestea din punctul lor de vedere, dialog mai mult imaginat, căci personajele nu ajung să-și și spună tot ce gândesc unul despre celălalt, răsturnări de situație. Totul pentru a privi o situație din mai multe unghiuri în încercarea de a o înțelege mai bine: cum ni se schimbă relațiile în timp și cum reușesc să țină pasul, sau nu, cu direcțiile în care creștem noi.

Concret, aici e vorba despre un bărbat care-și părăsește soția și copiii, atras de viața mai ușoară alături de o femeie mai tânără, dar care revine la familie și încearcă să reconstruiască castelul de nisip pe care l-a dărâmat când a plecat ca un val violent.

Unul dintre lucrurile cu care rămânem e acceptarea că fiecare are o viață interioară care ne motivează multe dintre lucrurile pe care le facem și pe care ceilalți nu le înțeleg, în lipsa deschiderii noastre de a arăta sau a celorlalți de a înțelege.

Recomandări

Marcel Ciolacu și George Simion conduc la prezidențiale și în sondajul CURS. Pe ce locuri sunt Mircea Geoană și Nicolae Ciucă

Cartea costă 40 de lei pe litera.ro.

Pentru recomandări de lecturi speciale pentru vacanță, vedeți și articolul special pe această temă.

DOCUMENTAR: „Minerva”, Horia Cucută, vimeo.com/horiacucuta

Muncă și talent în viața de artistă

Bianca Bardaș modelează lutul. Adelina Gavrilă pictează. Alexandra Baciu țese. Trei artiste și trei relații pe care le au, fiecare în felul ei, cu arta lor. În unele puncte se întâlnesc, uneori se completează, prin altele o ia fiecare pe calea ei.

În documentarul „Minerva”, ne primesc în studioul în care lucrează și ne vorbesc deschis în egală măsură despre bucurii și frici, despre percepțiile celorlalți și critica proprie, despre așteptări și împliniri și, mai ales, despre muncă.

Documentarul e făcut de Horia Cucută, om de publicitate, producător și regizor. I-a luat un an să facă „Minerva”.

În muncă, efectiv, au fost câteva luni, la care s-au adăugat pauzele, că e genul de om care lucrează la mai multe proiecte deodată.

Ideea documentarului i-a venit anul trecut cam pe vremea asta, când se întorcea de la Festivalul Filmul de Piatra, de la Piatra Neamț, unde participase cu o animație scurtmetraj („July Love”, disponibil pe contul său de Vimeo) și unde văzuse o grămadă de documentare care i-au stârnit cheful de muncă și curiozitatea pentru formatul ăsta. S-a gândit că ce-ar fi să facă un documentar despre femei în artă.

Pentru primul lui experiment în gen, a ales să lucreze cu prieteni și cunoscuți, cum se face. Pe Alexandra Baciu o cunoscuse deja, când îl angajase să-i facă un video de promovare. Le-a convins apoi și pe Adelina Gavrilă și Bianca Bardaș.

În decembrie 2018, le-a filmat pe artiste în studiouri și le-a intervievat în ianuarie 2019. Proiectul a stat la dospit până luna trecută, când l-a finalizat. I-a spus Minerva că i s-a părut interesantă paralela, care funcționează și ca un tribut, între deitatea feminină protectoarea a artelor și personajele sale feminine.

Ce-mi place mie cel mai mult, dincolo de poveștile artistelor, e crescendo-ul din care-i construit documentarul executat foarte subtil mai ales prin felul în care e filmat și montat, la care contribuie și muzica originală, creată de Alexandru Vicol special pentru documentar.

PODCAST: „Making Sense”, samharris.org

Arta conversației

Ricky Gervais e, probabil, singurul mare comedian pe care lumea încă îl iubește. Nu e comod, dar are o eleganță prin care-i împacă și pe cei care nu sunt de acord cu el, sau măcar îi face să-l asculte.

În episodul din podcastul „Making Sense”, Ricky Gervais vorbește cu Sam Harris (scriitor american) despre cum își face meseria în lumea de acum, al cărei numitor comun pare a fi lipsa de răbdare pentru a înțelege – micile noastre scandaluri zilnice de social media (la ei, pe Twitter, la noi, pe Facebook) sunt doar un exemplu – , despre percepții, despre libertate și cum te prezinți în lume.

E un interviu onest în care înțelegi și mai bine un om împăcat cu sine însuși, coerent, un om matur, perfect conștient că ocupația lui nu e egală cu identitatea lui. Apropo de ocupație, mi-a plăcut mult partea în care compară treaba de stand-up comedian cu cea de bufonul de la curte, de pe vremuri, care intră-n noroi cu poporul ca să facă mișto de rege, dar cu blândețe, ca să-i distreze pe oameni, dar să-și păstreze și capul pe umeri.

Urmărește-ne pe Google News