ComenteazăTEATRU: «Pescărușul», regia Andrei Șerban,
unteatru, jucat la TNB Amfiteatru
«Pescărușul» în aer liber, mai liber ca niciodată
Anul ăsta, Teatrul Național din București a
redeschis amfiteatrul, adică scena de pe acoperișul clădirii teatrului (pentru
cine își amintește, unde era terasa “La Motoare” pe vremuri). Așa că vara asta
se joacă spectacole în aer liber pe TNB. Programul îl găsiți pe
tnb.ro/ro/calendar.
Vă recomand spectacolul “Pescărușul”, montat
de Andrei Șerban la unteatru. Distribuția e una foarte complexă. Nouăsprezece
actori pe zece roluri. Pentru fiecare rol, sunt doi sau trei actori, rotiți în
diverse combinații de regizor. Asta înseamnă că sunt foarte mici șansele să
vezi același spectacol de două ori și că-i un experiment, ca un laborator de
creație, din care noi, spectatorii, avem de câștigat cel mai mult. La premiile
UNITER de anul ăsta, spectacolul a avut cinci nominalizări, patru pentru cele
mai bune roluri și unul pentru cel mai bun spectacol.
Dacă mai țineți minte, spuneam acum ceva vreme despre “Pescărușul” montat de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Odeon că e o reducere la esență a textului și a spiritului său. Regizorul Andrei Șerban pare să fi luat spectacolul celor doi ca pe o provocare, așa că, în varianta lui de “Pescărușul”, a esențializat esența. Spectacolul lui Andrei Șerban e construit doar din actori și spectatori, singurele elemente de decor fiind o piatră și scaunele, atât pentru actori, cât și pentru spectatori, aduși, astfel, pe picior de egalitate. Senzația e aceeași ca atunci când ești la un atelier (gândiți-vă inclusiv la joculețele alea din teambuildinguri) unde toată lumea are chef de joacă și urmărește același scop. Aici, scopul e să simțim și să privim cu alți ochi ce ne face oameni: iubirile, eșecurile, trădările.
Reprezentația asta în aer liber mi se pare că adaugă o semnificație în plus spectacolului. Imaginați-vă doar cum pe scena aceea, sub cerul liber, se joacă povestea unui grup care montează un spectacol de teatru în aer liber. Și cum pescărușul va fi, poate, mai liber ca niciodată. Se joacă pe 6 iulie, de la 21:00. Biletele costă 60 sau 70 de lei și se găsesc pe mystage.ro.
CARTE: «Creatorii de hituri», Derek Thompson, Editura Publica
Ingredientele unui hit
Știți melodia “Finesse” a
lui Bruno Mars? Teoretic mă enervează, practic nu mă pot opri să o ascult, cânt
și dansez. Mă simt de parcă mi-a furat cineva creierul și face ce vrea din el.
Sunt sigură că vă sună cunoscut experiența asta, doar că fiecare cu melodia
lui. Când am citit cartea “Creatorii de hituri”, ieșită acum ceva vreme la
Editura Publica, am înțeles mai bine cum mă păcălește melodia asta. Cocktailul
care face melodia asta un hit (pentru mine și cei din generația mea) e făcut
din familiaritate (pentru mine, sună ca melodiile pe care le ascultam când eram
mică, în anii 90), expunere (cu cât o ascult mai mult, cu atât ajunge să îmi
placă și mai tare) și repetițiile (folosite în versuri și în ritmul melodiei,
care-s ca niște bomboane pentru creier).
Cartea e scrisă de Derek Thompson, jurnalist la The Atlantic, care are și podcastul “Crazy/Genius” de care am mai vorbit în rubrică. Documentată impecabil și cu 43 de pagini de referințe de consumat în plus (ce bucurie!), urmărește niște exemple de hituri din media, artă, filme, cărți și alte produse de cultură pop, le analizează mecanismele și din perspectivă psihologică și economică, și le găsește explicația.
Mi-a plăcut mult povestea
pictorilor impresioniști care au ajuns faimoși. Pictori impresioniști au fost
mulți, dar cei care au ajuns faimoși până în zilele noastre – Monet, Renoir,
Degas, Cézanne și Manet – sunt cei ale căror opere se aflau în colecția
personală a lui Gustave Caillebotte, și el pictor, dar unul bogat, care
obișnuia să cumpere tablourile colegilor săi. Prin testament, el a cerut
guvernului francez să-i expună colecția personală de tablouri alcătuită din
picturile acestor pictori necunoscuți la vremea lor. După îndelungi presiuni
din partea familiei, căci autorităților de la vremea aia nu li se părea că
merită, expoziția a avut totuși loc, marcând prima dată când pictorii
impresioniști au fost expuși. De aici, s-a tot rostogolit bulgărele, căci toată
lumea voia să vadă tablourile astea nonconformiste, care fac vâlvă. Amuzant cum
impresioniștii, care nouă, acum, ni se par cuminți, au fost punk cândva.
Cartea costă 49 de lei pe publica.ro.
ARTĂ: «Collé•Collage»,
instagram.com/collecollage
Surpriză și umor în colaje
Oamenii au făcut colaje cam
de când au inventat hârtia, adică prin anul 200 î.Hr., în China. A ajuns apoi
la japonezi în secolul al X-lea și în Europa prin secolul al XIII-lea. Despre
forma pe care o cunoaștem și folosim azi se spune că a apărut odată cu Georges
Braque și Pablo Picasso, care foloseau tehnica colajului, și în privința cărora
istoricii de artă nu s-au hotărât care a fost primul.
Spre deosebire de alte
tehnici și medii folosite în artă, colajul e mai prietenos cu privitorii. E mai
jucăuș, mai puțin pretențios, mai aproape de lumea noastră de zi cu zi, mai
ales când materia lui primă sunt foste pagini de reviste sau de reclame.
Dintre colajiștii români
contemporani, îmi place foarte mult ce face Theo Pîslaru, fost om de PR, sub
numele “Collé•Collage”. Îmi place imaginația ei, cu fiecare colaj mă trezesc
surprinsă de niște asocieri la care nu m-aș fi gândit și care mă răcoresc ca o
baie vara în piscină. Apoi vine umorul, care zici că-mi face masaj la mușchii
prea încordați de dus agitația de zi cu zi. Și dup-aia e stratul de
sensibilitate, care-i ca miezul cu sirop dulce-acrișor al unei bomboane de-alea
cu carapace tare.
Găsiți “Collé•Collage” pe instagram.com/collecollage și pe Facebook.
PODCAST: «The Man Who Sedated Eichmann»,
npr.org
O moștenire grea
NPR-ul american, postul de
radio național, are un podcast internațional foarte bun. Se numește “Rough
Translation”și vorbește doar despre
teme globale. Dacă și voi simțiți nevoia de a afla despre ce se întâmplă în
toată lumea, nu doar în State (unde se produc cele mai multe podcasturi, deci
temele tind să fie, de cele mai multe ori, foarte americane), vă recomand
podcastul ăsta pentru accesul la realitățile unor culturi diverse.
Un episod care mi-a plăcut mult de la ei e “The Man Who Sedated Eichmann”. Eichmann a fost nazistul responsabil de organizarea și conducerea genocidului împotriva evreilor în al Doilea Război Mondial, Holocaustul prin care au murit 6 milioane de evrei. În 1960, Eichmann a fost prins în Argentina, unde fugise, de spionii israelini din Mosad, adus în Israel, condamnat la moarte și executat. Esențial în prinderea lui a fost un doctor anestezist care i-a administrat cocktail-ul care l-a transformat pe Eichmann într-o marionetă inconștientă, dar vie, care să poată fi scoasă din Argentina fără să atragă atenția autorităților locale. Anestezistul respectiv nu s-a considerat niciodată erou și nu a vrut să vorbească despre ce a făcut nici chiar cu propria familie, dar a păstrat acul cu care i-a injectat lui Eichmann medicamentul care i-a decis condamnarea, practic.
Podcastul încearcă, prin discuții cu copiii lui, să înțeleagă ce a gândit și a simțit acel medic și ce înseamnă moștenirea pe care ne-a lăsat-o.
Citește și: