Recomandările culturale ale săptămânii. Descoperiți-l pe Bogdan Dumitrache, actorul de teatru, și lecuiți-vă de pesimism cu o carte despre evoluția lumii

Mirela Petre

TEATRU: Plastic, Arcub, regizor Theodor-Cristian Popescu

La Arcub, se joacă „Plastic”, preferatul meu din repertoriul lor. Pe 14 aprilie, de la ora 19:00, cu biletele 25 sau 35 de lei. Găsiți detalii și bilete pe arcub.ro.

În primul rând, textul e foarte mișto. E scris de Marius von Mayenburg, un autor german contemporan. Poate-l știți dacă ați văzut „Chip de foc”, scris tot de el și montat în 2004 de Teatrul Odeon (ăla superb în care copiii erau Marius Manole și Antoaneta Zaharia) și în 2014 de teatrul din Ploiești. E foarte natural, ca-n viață. Vorbește despre depresie și burnout (epuizare), despre iubire și înstrăinare, despre dezgustul față de străini și despre imaginea pe care ne-o cultivăm așa cum vorbim noi între noi, fie când ne întâlnim cu vreun prieten căruia-i povestim dramele noastre recente, fie în statusuri amuzanto-inteligente pe Facebook.

Peste text, vine și jocul actorilor și mai minunat. Funcționează împreună ca un corp coerent, în care se completează și se susțin unul pe altul. Bogdan Dumitrache și Cristina Toma sunt soțul și soția din cuplul modern cool; oricât de frumoși arată ei de-afară, pe dinăuntru au probleme de comunicare până acolo încât nu știi dacă se urăsc sau se iubesc și de ce, de fapt, mai sunt împreună. Apropo, Bogdan Dumitrache, actorul de teatru, mi se pare de o mie de ori mai viu ca Bogdan Dumitrache, actorul de film, chiar și așa cu Premiul Gopo pentru cel mai bun actor pe care l-a luat recent pentru rolul din „Pororoca”.

Recomandări

Gabriel Resources a primit încă o sentință defavorabilă în România. Ce se întâmplă cu acțiunile sub sechestru ale companiei canadiene

Revenind la distribuția din „Plastic”, Ciprian Nicula e copilul, adolescent oricum confuz, dar derutat și mai tare de ce-i în casă. Nicoleta Lefter e străina angajată să le facă curat în casă, pentru care fiecare ajunge să aibă o rugăminte specială, personală. Istvan Teglas e artistul, șeful soției și cel care pare că provoacă conflicte doar ca să mai scape de plictiseală.

Regia e a lui Theodor-Cristian Popescu, de la care n-am mai văzut altceva până acum, dar pe care-l apreciez pentru echilibru și pentru voaiorismul pe care ni l-a dat.

CARTE: Factfulness, Hans Rosling, Ola Rosling, Anna Rosling Rönnlund, Editura Publica

„Totul merge din ce în ce mai rău” versus „cele mai multe lucruri se îmbunătățesc”. Ambele expresii se referă la situația în lume, dar din perspective diferite. Prima e greșită, a doua e corectă. Prima, negativista, e impresia cu care rămânem zi de zi după toate avalanșele de evenimente, știri și discuții. A doua e concluzia corectă la care ajungem când reușim să privim lumea în ansamblu, fără să ne concentrăm toată atenția la un singur detaliu, și din perspectiva datelor, nu a sentimentelor pe care ni le trezesc ele.

E unul dintre lucrurile pe care le-am învățat din cartea „Factfulness”, apărută în traducere în limba română la Editura Publica. E scrisă de Hans Rosling un medic și expert suedez în statistică și sănătate publică, împreună cu Ola Rosling (fiul său, statistician) și Anna Rosling Rönnlund (nora, designer). Hans a murit în 2017, înainte de publicarea cărții. Cartea costă 55 de lei pe publica.ro.

Recomandări

Două ținte de mici dimensiuni, identificate în spațiul aerian de la Marea Neagră. Suspiciuni de război electronic împotriva României

Am mai aflat și că nu mai e corect să împărțim lumea în țări sărace și țări bogate, ci în oameni cu diferite niveluri de venit (care pot trăi chiar simultan în aceeași țară). Există patru niveluri de-astea.

În 2017, un miliard de oameni trăiau în sărăcie extremă și încă unul la celălalt capăt, al bogăției. Majoritatea, cinci miliarde de oameni, se află la mijloc. Mai mult, oamenii trec de la un nivel la altul pe măsură ce condițiile de trai se îmbunătățesc, datorită muncii lor, schimbărilor din societate și colaborărilor între guverne. Problema e că schimbările astea în bine se fac în timp, nu de pe o zi pe alta. E greu să observi progresul când el se face cu pași mici. Ideea e să poți lua suficientă distanță pentru a privi lumea în ansamblu.

Cartea oferă instrumentele – și tips&tricks ca-n articolele alea populare, și explicații cu exemple clare – de care avem nevoie pentru a vedea imaginea de ansamblu. Pornind de la zece instincte pe care le avem toți și care ne deformează perspectiva asupra lumii, cartea ne ajută să vedem și să înțelegem lumea mai bine. Și, da, să scăpăm de deznădejdea aia că totul se duce naibii.

Dacă vreți un aperitiv până vă luați cartea, intrați pe gapminder.org și faceți-vă testul de acolo ca să aflați cum stați cu perspectiva asupra lumii.

Recomandări

Prea bătrân pentru a-ți găsi un prieten în hipermarket

PODCAST: How to spot a perfect fake: the worlds top art forgery detective, The Guardian

Detectivul de arta. Foto de Joshua Bright pentru the Guardian

James Martin e directorul de Cercetare Științifică la Sothebys, casa americană de licitații. Inițial, l-au angajat să lucreze la conservarea tablourilor și sculpturilor, dar în ultimii douăzeci de ani s-a ocupat mai degrabă de investigarea autenticității operelor de artă folosind metode din criminalistică, cu tot cu aparatură elaborată – raze X, infraroșu, tot felul de microscoape.

În 2017, James a analizat opere de artă în valoare de peste 100 de milioane de dolari înainte ca ele să ajungă în licitații. Nu e singurul, dar e printre puținii specialiști de acest gen și se zice că e cel mai bun.

Când se uită la un tablou, specialistul în fraude e atent la materialele din care-i făcut un tablou. Îi analizează componența chimică a pigmenților, straturile de vopseluri, pânza, lemnul, crăpăturile și tot așa.

Tablourile false moderne sunt greu de depistat pentru că și cei care le falsifică țin pasul cu tehnologia, ba chiar citesc studiile specialiștilor pentru a învăța ce urmăresc și a-i bate cu propriile arme.

Vi se pare complicat? Mai luați în considerare și că miza pentru autenticitatea tablourilor e foarte mare: în piața artistică, alcătuită din colecționari, galerii, muzee și case de licitații, tablourile se vând pe bani foarte mulți, iar despăgubirile, când unul se dovedește a fi fals, sunt un cost prea mare pe care actorii ăștia nu mai sunt dispuși să-l plătească.

Mai e și partea în care autenticitatea unui tablou contează pentru studiul artei, al istoria ei, pentru a defini stilul unui pictor și evoluția lui și tot așa. Din toate motivele astea, detectivii în artă au devenit atât de importanți.

Partea amuzantă e că cel care-i acum liderul unei științe care salvează arta ar fi putut foarte bine să ajungă un falsificator foarte bun, dar cineva l-a angajat pe postul potrivit la momentul potrivit. Toată povestea, pe The Guardian, în versiune audio sau versiune text.

DOCUMENTAR: Sounds of Tehran, wepresent.wetransfer.com

În „Sounds of Tehran”, un documentar de aproape nouă minute, o cunoaștem pe Nesa, o DJ-iță, producătoare și fondatoare a platformei Deep House Tehran. Cunoaștem cultura muzicii electronice underground din capitala Iranului. Cunoaștem o bucată din cum trăiesc oamenii acolo cu adevărat. La ce se gândesc, ce simt, ce-și doresc. Cum e orașul pe bune, nu cum ajunge la noi prin știri sau prin vloguri de călătorie. Cum creează într-o lume cu prea multe limitări.

În minutele alea și după, te gândești ce importantă e creația, că ne dă libertate chiar atunci – sau poate mai ales atunci – când nu prea o avem în spațiul fizic, controlabil.

Protagonista, care-i ca un purtător de cuvânt pentru o parte din oamenii de acolo, vrea să schimbe percepțiile străinilor care-au fost decise, mai degrabă, de factori politici, nu de cei umani. Ca și cum ar vrea să se facă înțeleși prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce spun alții că sunt. Vedeți documentarul „Sounds of Tehran” și citiți despre el pe WePresent.

Dacă vreți să aprofundați cu încă o perspectivă, vedeți și documentarul „Raving Iran”. Costă 4,49 dolari să-l închiriezi pe Vimeo On Demand. În jurul ăstuia a ieșit ceva controversă din cauza unor traduceri sau interpretări greșite (despre care găsiți un articol pe noisey.vice.com).

Citește și:

„De ce nu mă întorc în România”. Povestea unei românce plecate de opt ani în Spania care vrea să renunțe la cetățenia română după ce și-a găsit unchiul legat de pat în spital!

Urmărește-ne pe Google News