Recomandările culturale ale săptămânii. Despre antisemitism și independența legii în “Neguțătorul din Veneția” de la TNB

În regia lui Alexander Morfov, regizor bulgar care a mai montat în trecut alte două spectacole la TNB (“Furtuna” și “No Mans Land”), spectacolul aduce pe scenă niște actori foarte buni (unii tineri – Alexandru Potocean și Ada Galeș, alții renumiți – Ion Caramitru) și niște teme care încă ne stau în talpă ca un ghimpe cu care nu știm ce să facem (ce e dreptatea, e bună răzbunarea, cât cerem de la cei pe care-i iubim).

Shakespeare progresist: antisemitism, feminism

Ce face controversată această piesă de teatru, scrisă pe la finalul anilor 1500, e antisemitismul ei.

Depinde cum îl privești. De-a lungul timpului, oamenii (spectatori și critici deopotrivă) nu s-au putut hotărî dacă Shakespeare era el însuși antisemit când a scris „Neguțătorul din Veneția” și dacă încuraja o atitudine de violență și ură a majorității împotriva minorității evreilor sau dacă, în schimb, doar ne oglindea starea societății, cu toată ura ei nu doar față de evrei, ci față de ideea de celălalt sau de străin, în general, și că tot ce făcea era să critice, într-un mod subtil, apucăturile societății.

Recomandări

Avocata din București care a angajat un asasin să o ucidă pe fosta iubită a fiului său mort a fost reținută

Spectacolul de la TNB e foarte bine construit în ideea celei de-a doua variante de interpretare.

Privindu-l, în 2019, la aproape 80 de ani de la Holocaust, în care-au fost uciși șase milioane de evrei, n-am putut să nu apreciez intuiția lui Shakespeare, care nu a prezis genocidul, dar a simțit foarte bine energiile care l-au motivat.

Mai departe de Shakespeare, regizorul Morfov a reușit să dea o viață nouă ideilor lui Shakespeare, arătându-ne nouă, celor de azi, cât de antisemiți suntem încă, chiar și după o atrocitate ca Holocaustul. Nu individual, ci ca grup. Nu doar că încă ne bazăm judecata pe anumite stereotipuri (din seria evreii sunt zgârciți), dar îi excludem, în continuare, din societate, la fel cum facem cu toate minoritățile (de orice fel – etnie, religie, orientare sexuală etc.).

Înlocuiți evreul din piesa lui Shakespeare cu un rom sau un maghiar și veți înțelege la ce mă refer. Toate astea ne fac să simțim un anumit disconfort în timpul spectacolului, uneori mai intens, alteori mai blând. În spectatorul contemporan de etnie română, deci majoritar în țara lui, se dă o luptă între cum trebuie să se poarte, că așa spune experiența societății că e bine, și ce îi vine, ca un reflex, să simtă din cauza poziției de privilegiat în care se află. E un conflict incomod, dar foarte util și cred că reușita cea mai mare a regizorului e subtilitatea prin care-l construiește.

Recomandări

Un bărbat analfabet, internat la Psihiatrie, apare a fi contestat prin e-mail o candidatură la Senat. PNL și PSD se acuză reciproc

Independența legii, o altă idee foarte puternică și actuală

În poveste, un negustor venețian (Antonio – Richard Bovnoczki) împrumută o sumă mare de bani de la un evreu (Shylock – Ion Caramitru). Se semnează și un contract prin care primul se obligă să înapoieze banii în trei luni; în caz de întârziere, cel de-al doilea are voie să taie o livră de carne din corpul primului. Cum Shylock îl urăște pe Antonio ca răspuns la disprețul pe care l-a primit în trecut de la Antonio doar pentru că e evreu, alege să-i scoată inima drept răscumpărare.

Negustorul nu respectă termenul contractului, așa că Shylock își cere răscumpărarea, conform contractului. În scena în care se judecă în ce mod trebuie încheiată socoteala, care-i chiar punctul culminant, se repetă de multe ori ideea că nimeni nu e mai presus de lege. Toți suntem egali în fața legii și toți trebuie să o respectăm, indiferent de tabăra din care facem parte.

Recomandări

Imagini surprinse de românii din Spania după inundații: magazine jefuite, mii de oameni fără apă și curent

E un moment în care locuitorii Veneției, toți de partea negustorului și împotriva evreului fără milă, cer schimbarea legii pentru a-l scăpa pe Antonio de moarte. Peste corul care scandează “să se schimbe legea” se ridică vocea lui Bassanio (Alexandru Potocean), prietenul lui Antonio din cauza căruia s-a și ajuns la situația asta absurdă, care urcă la microfonul din tribună și cere schimbarea legii în favoarea prietenului său inculpat.

Sigur că ne sună foarte cunoscut. E ca o lecție care ne amintește din nou că legea-i sfântă și nu trebuie modificată nici chiar când cel amenințat de ea e unul din tabăra noastră, din tabăra “bună”, cum ar veni.

Într-o notă mai lejeră, m-a amuzat să-l văd pe Alexandru Potocean, activ și în spectacole de teatru politic, în special la Centrul de Teatru Educațional Replika, într-o ipostază politic activistă, dar pe scena TNB-ului, de data asta.

Alături de Caramitru, Bovnoczki și Potocean, care fac roluri foarte bune, sunt femeile, în special Ada Galeș, care-o joacă pe Portia, fata bogată, iubita lui Bassanio și cea care salvează pe toată lumea, dar care, în final, nu primește niciun fel de recunoștință, ba din contră.

Ada Galeș, pe care o mai puteți vedea în „UFO” la TNB, printre altele, face cel mai bun rol al ei de până acum. Pune pe scenă o femeie așa cum sunt în viață în carne și oase, cu gânduri și sentimente complexe și complicate, dincolo de fantezii masculine, stereotipuri și clișee. Că ea e cea care găsește soluția salvatoare e și o dovadă de progresism din partea lui Shakespeare. Shakespeare feministul, poftim.

La asta se adaugă și povestea Jessicăi (Flavia Giurgiu, venită tot din teatrul underground), fata evreului. Și Portia, și Jessica sunt fete obligate de tații lor să fie supuse ca niște marionete, căci nu au voie să-și aleagă singure destinul (pe cine să iubească). Chiar dacă nu ține contextul cu ele, tot triumfă.

Și dacă vreți și altceva decât idei, o să vă bucurați de decorul (Gabi Albu) și costumele (Liliana Cenean) care ne mută direct în Veneția. Nu doar că arată fix ca în orașul din lagună, dar parcă și simți mirosul aerului sărat.

Arta supraviețuirii

CARTE: „Omul în căutarea sensului vieții”, Viktor Frankl, Editura Vellant

Viktor Frankl a fost un psihiatru vienez faimos. Înainte să ajungă faimos, a fost unul dintre evreii din lagărele de concentrare naziste și puținii dintre cei care au supraviețuit. După eliberarea din lagăr, a fondat o nouă școală de psihoterapie, căreia i-a spus logoterapie, a treia după cea a lui Freud și cea a lui Adler.

În “Omul în căutarea sensului vieții”, Viktor Frankl își spune povestea și explică fundamentele școlii de psihoterapie care l-a salvat și pe care a fondat-o.

Cartea nu e nici una de memorii, nici una de psihologie. E câte puțin din fiecare, într-o categorie doar a ei. E, mai degrabă, mărturia unui om despre cum a supraviețuit unui genocid și cum a mai găsit bucurii după, până la finalul vieții.

Mantra lui Viktor Frankl sunt vorbele “acela care are un de ce va suporta orice cum”, care-i aparțin lui Nietzsche. Din experiența sa din lagăre, Frankl vede de ce-uri diferite, de la om la om, în spatele cărora, se află, de fapt, unul singur: iubirea.

În experiența teribilă de prizonier într-un lagăr de concentrare, care-i reduce pe oameni la animale ce vor doar să supraviețuiască încă o zi și care nu mai au simțul individualității, fiind reduși la o turmă de vietăți inferioare, imaginea iubitei sau iubitului le dă putere să îndure orice fel de tratament. Pentru alții, poate fi iubirea pentru un dumnezeu, oricare ar fi el, cea care-i dă un sens, inclusiv (sau poate mai ales) în suferință. Pe de altă parte, mai sunt și cei pe care-i ține în viață ideea că au de terminat un proiect, o misiune intelectuală de orice fel.

Psihiatrul mai observă și că umorul îi salvează pe mulți și că toate astea, elemente care dau o dispoziție mentală pozitivă, au un efect benefic asupra sistemului imunitar și rezistența corpului la orice condiții, oricât de grele (cum era cazul în lagăre).

Știu că pare prea simplu. Te gândești la cel pe care-l iubești, încerci să vezi partea amuzantă și, gata, supraviețuiești unui genocid. Evident că nu-i atât de simplu. Citind cartea lui Frankl, însă, fiecare poate să se gândească la valorile sale și cred că asta rămâne cel mai important. Primim o nouă perspectivă care ne pune propriile suferințe într-o lumină diferită. Uneori, când privim imaginea de ansamblu și luăm puțină distanță față de centimetrii din jurul nostru care par cei mai urgenți, înțelegem mai bine.

Apropo de distanță, e o anumită detașare în vocea naratorului Frankl. Pare ciudat să auzi pe cineva povestind într-o notă relaxată despre cele mai grele chinuri fizice și psihice, lucru care îi poate face pe unii dintre cititori să-și piardă încrederea în povestitor. Nu are nimic dacă vi se întâmplă, toți o mai pățim (de exemplu, eu, în cazul Tarei Westover și cartea ei, “Învățare”).

Important e să ne amintim (sau să înțelegem) că citim mărturiile unui om care a supraviețuit unei traume și fiecare reacționează diferit, așa cum reușește să-și găsească propria cale. Cum spune și psihiatrul Frankl în cartea sa, “într-o situație anormală, o reacție anormală este comportamentul firesc”.

Cartea costă 27 de lei pe vellant.ro.

Urmărește-ne pe Google News