ComenteazăMirela Petre
CARTE: “Intermitențele morții”, José Saramago, Editura Polirom
Societățile noastre viciate, prin ochii unui portughez cu chef de joacă
În “Intermitențele morții” (Ed. Polirom, 17 lei pe elefant.ro), moartea își ia un concediu neanunțat, lucru care dă mersul lucrurilor peste cap. După milenii de visat la nemurire, oamenii se bucură de dispariția morții, dar descoperă repede că nu e așa de simplu cum își imaginau. Țara e dată peste cap: spitalele și azilurile de bătrâni sunt suprapopulate cu oameni bolnavi, respectiv bătrâni blocați într-un fel de purgatoriu pe perioadă nedeterminată, ca atunci când te blochezi în lift și nu știi dacă urmează să stai acolo, între etaje, cinci minute sau 10 ore. Unele afaceri riscă să moară – ce să mai facă serviciile funerare fără morți, obiectul muncii lor? și ce rost mai au asigurările de viață când toată lumea trăiește veșnic – , dar băieții deștepți, maphia cu m mic și cu ph să se deosebească de cealaltă (explicațiile autorului prin personajele sale), în colaborare cu politicieni și autorități, găsesc o formă prin care să se reinventeze și să prospere. Între toate astea, oamenii încă mai simt.
Romanul scriitorului portughez, care-a luat Nobel pentru Literatură în 1998, mi-a amintit de al nostru Caragiale, de Dino Buzzati și critica lui jucăușă a societății, dar și de personajul George din “A Single Man”, romanul lui Isherwood (de care-am mai vorbit), cu care unul dintre protagoniștii “Intermitențele morții”, un violoncelist, mi se pare că seamănă mult la capitolul autosuficiență și retragere din lume, față de care are în plus o fărâmă de speranță, că mai există niște bine undeva (adevăr în relații, de exemplu).
În suprarealismul foarte contemporan (romanul a fost publicat prima oară în 2005) al lui Saramago, cel mai mult mi-au plăcut cheful lui de joacă, dialogul constant și direct cu cititorul, prin care ne face complici, un fel de coautori numiți la sceneta care se joacă în capul nostru când citim, ironiile și autoironiile și încrederea în oameni, că vor răzbi chiar în ciuda societăților viciate pe care le-au creat.
TEATRU: “Class”, Teatrul Național București, regia Felia Alexa
Richard Bovnoczki (stânga), Alexandra Sălceanu și Gavril Pătru în “Class”, foto: Florin Ghioca
Cu cele mai bune intenții nu e mereu suficient
Cel mai nou spectacol al regizorului Felix Alexa e “Class” de la TNB. Alexandra Sălceanu și Gavril Pătru, iubiți încă din timpul școlii, sunt doi soți care nu mai reușesc să trăiască împreună, dar care caută o formă de funcționare din iubire pentru copilul lor, jucat de Ciprian Nicula. Îi întâlnim într-o sală de clasă, unde au venit la o ședință cu părinții, doar ei și profesorul fiului lor, jucat de Richard Bovnoczki. Motivul convocării extraordinare e dificultatea băiatului în a învăța. Nu e singurul, încă o fată, jucată de Sandra Ducuță, cu probleme acasă (o familie destrămată), are probleme la școală.
Toată acțiunea e concentrată în acea sală de clasă. Scenele se schimbă într-un ritm alert, diferite fire de poveste se întretaie, la fel și timpurile – tot facem salturi înainte-înapoi în timp. E cinematic și te ține atent. Prima impresie a fost că e un spectacol cum îmi imaginez că sunt pe Broadway. Credeam că e cel mai american spectacol pe care l-am văzut vreodată. Dincolo de forma de storytelling, mai e americanism și în unele dintre teme. De exemplu, e o luptă înăbușită între acești părinți din clasa muncitoare, care au, uneori, două joburi deodată pentru a-și ține copilul la școală și o grămadă de frustrări pe măsură, și profesorul, un intelectual. După spectacol, am fost surprinsă să descopăr că textul le aparține unor irlandezi. Iseult Golden și David Horan au fost și premiați la Festivalul Fringe din Edinburgh pentru piesa asta de teatru.
Richard Bovnoczki face un profesor foarte blând care pornește cu cele mai bune intenții – să ajute – , dar ajunge să facă mai mult rău. Un om împăcat cu imperfecțiunea lui își imaginează că poate să aducă pe cursul cel bun viața unui copil pe care deja îl paște eșecul. Ce nu calculează el e răul colateral, care vine odată cu deranjarea apelor pe care-o produce în familie. Te face să te gândești dacă, oare, finalul ar fi fost la fel de tragic fără intervenția lui și că, de fapt, binele e mereu amestecat cu răul, nu se separă ca apa de ulei.
Următoarele reprezentații sunt pe 11 și 23 iunie, de la 20.00. Durează o oră și 40 de minute. Biletele sunt 40 de lei și se iau de pe tnb.ro.
EXPOZIȚIE: “Yvonne Hasan (1925-2016)”, Muzeul Național de Artă Contemporană București
expoziția “Yvonne Hasan (1925-2016)” de la MNAC
Artista libertății și a experimentelor
La MNAC, până pe 16 iunie, e o expoziție dedicată operei artistei Yvonne Hasan. Se numește “Yvonne Hasan (1925-2016)” și e construită de curatorul Adrian Buga în colaborare cu Alexandru Solomon, regizor și fiul artistei. Se vizitează la etajul 3 al muzeului.
Sunt două puncte-cheie ale expoziției, cu care puteți începe: peretele din imagine, aflat în centrul expoziției, unde sunt adunate toate tehnicile prin care se exprima Yvonne Hasan, un fel de rezumat al plăcerii ei pentru experiment, al curiozității și al libertății ei, și camera finală (la capătul “traseului” printre operele sale), unde, în mijloc, e un portret al lui Petre Solomon, scriitor și soțul artistei, pe care Yvonne l-a pictat pe spatele unui tablou, iar de-a dreapta și de-a stânga sunt proiectate filme făcute de Alexandru Solomon și de Yvonne Hasan cu o cameră Super 8. Familia și legăturile prin care circulă arta, cum ar veni.
tapiserii de Yvonne Hasan
Yvonne Hasan făcea multe experimente. O să vedeți în expoziție niște asamblaje, un fel de colaje făcute din lemn și tot felul de obiecte comune, de la mănuși la capac de borcan. Sau ceea ce numim azi mixed media, compoziții în care folosea creion, acuarelă și colaj. Sau picturi pe suporturi mai neconvenționale sau perisabile, cum e cartonul. Cel mai mult, însă, i-a plăcut și a lucrat cu tapiseriile. Gândiți-vă la un tablou și imaginați-vă că e pictat din fire textile, nu din vopsea. Apoi mergeți să le vedeți cu ochii voștri la MNAC. O să descoperiți o artistă liberă, cu o curiozitate fără limite și cu o sensibilitate specială.
Dacă vreți să aflați mai multe despre Yvonne, mergeți și pe yvonnehasan.ro, site-ul dedicat operei sale, sau pe pagina de Facebook care îi poartă numele. Pentru un articol în profunzime despre artistele din Bauhaus care lucrau cu tapiserie, căutați “From Bauhaus to Frauhaus” din revista 1843.
Ca notă de subsol, că așa ar trebui să se schimbe greutatea pe care o dăm acestor informații despre artista Yvonne Hasan, a fost căsătorită cu scriitorul Petre Solomon, prietena poetei Nina Cassian, mama regizorului Alexandru Solomon, soacra producătoarei Ada Solomon.
PODCAST: “Why Should We Care About Privacy?”, Crazy/Genius de la The Atlantic
păpușa Cayla, foto: LEON NEAL/AFP/GETTY IMAGES
Piața neagră a informațiilor personale
Podcastul Crazy/Genius de la The Atlantic este făcut de Derek Thompson, reporter la ziarul american și autorul cărții “Creatorii de hituri” (apărută la noi la Editura Publica). Sezonul trei, care-a fost lansat recent, are deja trei episoade foarte bune: despre efectele industriei pornografiei asupra intimității și a percepției, despre cum au cucerit extremiștii internetul și, subiectul meu preferat, despre intimitatea pe internet.
Episodul de numește Why Should We Care About Privacy? și face un update noțiunii de privacy, despre care s-a vorbit foarte mult în ultima vreme, mai ales cu ocazia scandalurilor din jurul Facebook-ului, dar pe care nu o înțelegem până la capăt, că discuțiile rămân undeva la suprafață, în loc să vorbim despre miez, adică ce înseamnă pentru oameni, concret, tranzacțiile astea cu datele lor și cum ne afectează direct, nu așa, la nivel teoretic.
Cu invitații lui, jurnalistul analizează mai multe cazuri, dintre care cel mai șocant e cel al păpușii “vorbitoare” Cayla. Păpușa asta înregistra conversațiile copiilor, inclusiv când copiii nu vorbeau cu ea, ci cu familia sau cu prietenii lor imaginari, treaba lor. Compania vinde acele înregistrări mai departe, oricui vrea să cumpere “voice biometric data”, de la CIA la diferite companii. Unii le folosesc ca bază de date pentru sistemele de inteligență artificială (machine learning), altele, pentru campaniile de marketing. Există o piață întreagă pentru tipul ăsta de date personale, de care oamenii nu știu și asupra căreia nu au niciun fel de control sau măcar implicare, deși se bazează pe informațiile luate de la ei. Aflați mai multe în episodul Crazy/Genius.
Citește și: