ComenteazăIdealismul, atunci și acum
CARTE: “Quichotte”, Salman Rushdie, Editura Penguin (Polirom pentru România)
Salman Rushdie, scriitor britanic de origină indiană, faimos
pentru multe dintre cele peste 20 de cărți publicate, dintre care una i-a adus
chiar condamnarea fatwa a ayatollahului Khomeini al Iranului, a lansat, în
2019, un nou roman – „Quichotte”. În România, va apărea la finalul lunii mai,
în cadrul Bookfest, la Editura Polirom.
Noul roman e inspirat de “Don Quixote”, scris de Cervantes
și apărut la începutul anilor 1600. Varianta lui Rushdie preia mitul lui Don
Quijote și-l folosește, mai mult ca un punct de pornire, pentru a vorbi despre
relele lumii contemporane (Afrim
și Cehov de săptămâna trecută, mai țineți minte?). Acțiunea e mutată în
America contemporană cu toate “bubele” sale: Trump și susținătorii lui, cultura
consumerismului, dominația televizorului, care condamnă la superficialitate,
radicalizarea tot mai multor cetățeni care nu doar că nu îi acceptă pe cei din
alte culturi, ci încearcă chiar să îi omoare, violența, problema armelor,
problema opioidelor. Ultimei îi dedică un spațiu mai amplu. Rushdie privește
înspre una dintre cauzele acestei epidemii, în care oameni care nu suferă de
boli care ar necesita tratament cu opioide ajung să fie dependenți de ele, și
scrie despre “mafia” companiilor farmaceutice care cumpără medici prin tot
felul de metode neetice sau chiar ilegale. Poate vă sună cunoscut, dacă vă
amintiți chiar un caz real din România recentă. Mă refer, desigur, la investigația
colegilor mei despre companiile farma care “cumpără” medici sau cea
a colegilor de la Inclusiv, cu cazul similar al altei companii. Pentru a
întregi tabloul cu temele romanului, mai luați-le în considerare și pe cele
care țin de nivelul personal, nu neapărat social: singurătatea și izolarea,
fragilitatea relațiilor și pierderea legăturilor familiale. Da, sunt multe.
Câteodată pare că Rushdie a vrut să scrie despre TOT, doar că nu reușește decât
să le bifeze superficial, fără să intre cu adevărat în profunzimea tuturor. Din
punctul meu de vedere, în romanul ăsta, cel mai bine îi iese tema alienării și
însingurării unui ins. Pentru mine, “Quichotte” despre asta e.
“Quichotte” mai are ceva interesant: mai multe planuri de
poveste, între care scriitorul trece elegant și cu umor. E povestea lui
Quichotte, un fost jurnalist ajuns vânzător ambulant de medicamente care pleacă
în căutarea unei prezentatoare faimoase de TV, pe care vrea să o cucerească.
Apoi e povestea unui scriitor mediocru, părăsit de soră, de soție și de copil,
care își imaginează lumea lui Quichotte ca să se vindece de durerile lui
emoționale. Și apoi e și povestea scriitorului Rushdie, care îi imaginează pe
toți pentru a vorbi despre autodistrugerea omenirii, și poveștile sale de viață
care le inspiră pe cele din roman, după cum povestește chiar el în
podcastul The Guardian despre care vă povesteam anul trecut.
Pe lângă asta, cartea mai are și trimiteri la opere literare
faimoase, de la “Rinocerii” lui Ionesco (ocazie cu care apare și România în
paginile romanului) la povestea Pinocchio, dar și la elemente ce țin de cultura
pop – filme faimoase (de tipul “Men in Black”), reality show-uri, jocuri pe
telefon și tot așa. V-am spus, Rushdie a vrut să scrie despre toate.
Dincolo de toate giumbușlucurile autorului, unele mai
reușite, altele nu chiar, mi-a plăcut romanul pentru partea lui umană (care
ocupă mai ales ultima treime). M-a emoționat precizia cu care disecă o lume
pentru a identifica cum ajunge un individ să se izoleze de lume, să-și piardă
speranța și să fugă cu disperare după iubire.
Sunt critici care spun că Rushdie începe să folosească
rețete, că e previzibil. Pentru cititorii care îl citesc pentru prima oară –
cum e și cazul meu, nu m-a atras până acum, dar, cum sunt fan al poveștii
Quixote, nu i-am mai rezistat de data asta – poate nici nu contează.
În engleză, cartea costă 63 de lei pe okian.ro.
Traducerea în română va fi lansată de Editura Polirom la Bookfest 2020 (final
de mai).
Picturile lui Hopper, ca niște filme
PICTURĂ: Edward Hopper, Fondation Beyeler, Basel (Elveția)
Lui Edward Hopper, poate cel mai cunoscut pictor american,
care a trăit în prima jumătate a anilor 1900, i se dedică o expoziție într-un
muzeu european. E un eveniment în sine, căci picturile americanului sunt rar
expuse în Europa. Mai mult de atât, expoziția de la Fundația Beyeler, de lângă
Basel, Elveția, urmărește felul în care Hopper vedea America din afara
orașelor. America rurală primește rolul principal în noua expoziție. E vorba
despre acea parte a S.U.A. despre care se spune că e adevărata Americă, așa cum
spunem și noi despre România noastră, cu expresii ca “România profundă”, care
nu e cea din marile orașe.
Pictura lui Hopper a influențat nu doar cultura, ci, mai
ales, celelalte arte vizuale, în special filmul, dar și teatrul. Sunt mulții
regizori sau oamenii de film (specialiști în imagine) care își datorează
inspirația pentru anumite cadre picturilor lui Hopper. Și, cum, în descrierea
acestor tablouri de multe ori se folosește expresia “cinematografic”, ne
întrebăm cine a fost primul, ca în cazul dilemei cu oul și găina, filmele
inspirate de Hopper sau Hopper inspirat de filme? Când veți privi tablourile în
muzeul elvețian, puteți contempla la relația dintre cinema și limbajul filmului
și picturile lui Hopper.
Dincolo de asta, e interesant de observat cum, în picturile
americanului, sunt povești întregi, de parcă, prin tehnicile pe care le
folosește, reușește să animeze pânzele și să ne transmită la nivel psihologic o
derulare de acțiuni.
Odată cu expoziția, va fi lansat și un film de scurmetraj 3D
realizat de faimosul regizor Wim Wenders în care tablourile lui Hopper prind
viață. Se numește “Two or Three Things I Know about Edward Hopper” și poate fi
văzut în cadrul expoziției.
Expoziția de la Fundația Beyeler e deschisă până pe 17 mai
2020. Biletul
costă 25 CHF (112 lei).
Iertare și împăcare
FILM: “Two Popes”, regie Fernando Meirelles, Netflix.com
La finalul lunii decembrie 2019, a avut premiera, pe
Netflix, filmul “Two Popes”. Produs (și finanțat) de compania americană de
streaming, filmul e regizat de brazilianul Fernando Meirelles (cunoscut pentru
“Cidade de Deus”) după un scenariu adaptat de neozeelandezul Anthony McCarten
după propria sa piesă de teatru, numită “The Pope”. În prim plan, Papa
Francisc, interpretat de Jonathan Pryce, actor galez care l-a jucat recent pe
Don Quijote, într-un film regizat de Terry Gilliam. În versiunea mai tânără a lui
Papa Francisc, Juan Minujín, actor argentinian. În rol secundar, Papa Benedict,
jucat de Anthony Hopkins, faimosul actor britanic. Filmul e, așadar, un produs
cosmopolit, poate un efect al globalizării.
Povestea poarte fi rezumată foarte simplu: doi bărbați stau
de vorbă despre religie și despre Dumnezeu. Sigur că e mai mult de atât și
toate astea li se datorează mai ales celor doi actori care îi joacă pe cei doi
conducători ai Bisericii Catolice.
Inspirată de fapte reale, completate cu elemente ficționale,
filmul vorbește despre întâlnirea Papei Benedict cu Papa Francisc și cum s-a
influențat unul pe altul. Primul, un conducător religios cu o viziune
conservatoare, a trăit prea puțin în lumea adevărată și prea mult în cea
teoretică, a principiilor. Cel de-al doilea, care vede religia ca pe un concept
mai flexibil, adaptat la vremuri, a trăit prea mult în lumea adevărată (există
o iubită pe care o părăsește pentru a deveni preot, e acuzat că s-a dat de
partea dictaturii militare din Argentina anilor 70, dansează tango și e
microbist).
Povestea întâlnirii lor, în planul principal, e alternată cu
flashback-uri din viața Cardinalului Jorge Bergoglio, cum se numea Papa
Francisc înainte, jucat de Juan Minujín, ocazie cu care cei care nu știau
povestea de viață aventuroasă a actualului conducător al Bisericii Catolice se
vor bucura.
Din întâlnirea lor, care se transformă într-o prietenie,
ambii au ceva de învățat. Și noi, odată cu ei. Iertarea și împăcarea cu sinele
par să fie cele mai importante lecții ale filmului. Felul în care filmul ne
livrează aceste lecții e destul de subtil. Experiența e asemănătoare cu cea a
unui film romantic, doar că de data asta povestea e cu doi prieteni care se
întâmplă să devină Papă.
Jonathan Pryce face un rol excelent, iar Anthony Hopkins îl
susține cu putere. Ambii sunt nominalizați la premiile
Oscar de anul acesta.
“Two Popes”
e disponibil pe Netflix.