Recomandările culturale ale săptămânii. În “Salba dracului”, de la teatrul din Galați, moldovenii își cer puterea înapoi

Moldova power

TEATRU: “Salba dracului”, regia Alexandru Dabija, Teatrul Fani Tardini Galați

Unul dintre spectacolele care m-au surprins cel mai mult în ultima vreme e “Salba dracului”, montat de teatrul din Galați. După un text românesc scris acum peste 170 de ani, cu o scenografie minimalistă, dar eficientă (semnată tot de regizor), comedia de la Galați, prima colaborare a regizorului Alexandru Dabija cu trupa de actori gălățeană, te ia prin surprindere cu actualitatea unor teme vechi care se repetă, ciclic, așa cum ne-a obișnuit istoria.

E vorba despre inferioritatea pe care o simțim noi, cei din Est, față de cei din Vest, de disprețul bazat pe stereotipuri regionale între granițele propriei țări – ideea că moldovenii sunt inferiori muntenilor sau restului țării -, dar și despre comunicarea greoaie dintre cei tineri, care intră în contact cu Occidentul și minunile sale, și cei mai bătrâni, care nu au acces la lumea nouă.

Recomandări

Medicii ieșeni vizați de o anchetă DIICOT privind traficul și consumul de droguri au fost antrenați și plătiți pe bani europeni. „Petreceau cu ușa-nchisă în timpul gărzilor!”

“Iorgu de la Sadagura (sau Nepotu-i Salba Dracului)” e numele primei piese de teatru cu temă originală (adică nu adaptată după piese occidentale) pe care a scris-o Vasile Alecsandri. S-a jucat prima oară în 1844 pe scena teatrului din Iași.

În 2019, regizorul Dabija a ales să monteze piesa lui Alecsandri la Galați, aducând-o mai aproape de vremurile noastre. Rămâne tot un spectacol cu o acțiune care se întâmplă în secolul XIX, dar pe care-l înțelegem mai bine. Aici contribuie bucățile de interludii verbale prin care actorii, transformați într-un fel de complici ai spectatorilor, explică ce era Sadagura (un mic oraș la nord de Cernăuți, ambele dintre ele orașe românești la vremea respectivă, azi, ucrainene) sau cum s-a format comunitatea de evrei locală și ce rol avea.

Am apreciat mult alegerea regizorului de a monta acest spectacol la Galați, cu actorii de acolo. Mi se pare cel mai potrivit să fie ei, actorii dintr-un oraș de provincie din regiunea moldovenească, aceia care ne vorbesc natural în limbaj moldovenesc, cu acel accent atât de disprețuit în restul țării, despre problemele cu care se confruntă, atunci la fel ca acum: sărăcia, lipsa autostrăzilor și a drumurilor bune, eternele noroaie de pe drumuri mai mari sau mai mici, consumul de alcool, plus disprețul pe care-l primesc și de la cei din restul țării, și de la cei de-ai lor care călătoresc în afara regiunii sau a țării și se întorc cu același dispreț, însușit, chiar împotriva celor cu care au crescut. În gura altor actori, textul s-ar fi transformat imediat într-o caricatură, poate cu efect similar blackface-ului, actul rasist prin care albii își vopsesc fețele în negru ca să-i „joace” pe afro-americani.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Dincolo de asta, “Salba dracului” rămâne o comedie, una bună.

Regizorul și actorii se joacă și cu o sumedenie de clișee care au un efect comic puternic, dar care lasă în urmă, ca un aftertaste, teme importante de gândire. Dintre toate, cel mai mult am rezonat cu cea în care m-am regăsit, bineînțeles, că așa e la teatru. E vorba despre exodul tinerilor în marile orașe – în Capitală sau în afara țării – pentru școală și apoi muncă. Din cauza asta, multe orașe medii și mici de provincie au îmbătrânit subit și pare că nu mai au viitor. Pentru mulți tineri, atrași de oportunitățile de câștig pe care le promit metropolele și convinși de prăpastia în comunicare pe care o simt între ei și cei rămași acasă, în micile orașe, opțiunea întoarcerii în orașele natale, alături de familie, nu mai există. E un lucru dureros, dacă stăm să ne gândim puțin. Dar comunicarea se poate reface, important e măcar să încercăm.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Următoarea reprezentație e programată pentru 15 martie de la 19:00. Biletul costă între 15 și 42 de lei și se cumpără de pe bilete.fanitardini.ro.

Crucea pe care o duc tinerii azi

PODCAST: “South Koreas hope in hell”, The Documentary BBC

O tânără scade din orele de somn pentru a le putea face pe toate – job, școală, prieteni, familie, iubit.

Un tânăr recunoaște ușor stânjenit că, în unele zile, bea mai mult de cinci energizante pe zi ca să aibă suficientă energie pentru toată ziua de învățat intensiv.

Elevii învață lecțiile în avans, singuri, acasă, pentru a fi cei mai buni în clasă atunci când profesorul ajunge la lecția respectivă și pentru a primi, drept răsplată, cele mai mari note.

Scopul tuturor tinerilor e să intre primii la cele mai bune facultăți. Orice altceva – locul 2, o facultate așa și așa – devine sinonim cu o ratare și cu o lipsă de recunoștință față de părinți. Despre această ultimă parte vorbesc mulți tineri. Că e o așteptare explicită sau doar subînțeleasă, mulți cred că nu au nici o scuză să fie altceva decât cei mai buni ca formă de răsplată pentru eforturile părinților lor care le-au oferit cele mai bune condiții. Episoadele despre care vă povestesc se întâmplă în Coreea de Sud, dar nu-i așa că, măcar parțial, vă sună cunoscut?

Poveștile tinerilor din Coreea de Sud sunt spuse de jurnaliștii britanici de la BBC în episodul “South Koreas hope in hell”al podcastului The Documentary.

Lupta cu perfecțiunea și așteptările proprii sau ale altora legate de atingerea acestei perfecțiuni e crucea pe care o au de dus generațiile actuale de tineri. Dacă alte generații au trăit vremuri cu războaie, sărăcie și foamete, inegalitate socială, regimuri politice totalitare, acum, când trăim poate cele mai bune vremuri, când majoritatea populației are acces, cel puțin teoretic, la orice resurse și poate ajunge mai sus pe scara socială dacă muncește suficient de mult – din nou, la nivel teoretic, conform promisiunii formulate de principiul meritocrației capitaliste – ce scuze mai au tinerii să fie altceva decât cei mai buni? Dacă nu ajungi cel mai bun când ți se oferă toate condițiile, înseamnă ești fie leneș, fie slab, deci nu meriți decât dispreț, par a spune comportamentele tinerilor din ziua de azi. Așa se explică și numărul mare de tineri care suferă de diverse afecțiuni psihice, în special depresie, care, fiind încă o boală neînțeleasă și neacceptată la nivel social, îi face pe ceilalți membri ai societății, generațiile mai mari și cu mai multă putere, să-i acuze pe tineri că sunt prea slabi, prea plângăcioși. Așa se mai explică și de ce mulți tineri încep să se lepede de capitalism, care a mutat competiția din planul economic în cel personal, și privesc către regimurile socialiste (teoretic egalitare) pentru soluții.

Episodul din podcastul The Documentary BBC e o ușă foarte bună prin care să intrăm pentru a înțelege mai bine problemele tinerilor. O ușă spre înțelegere, nu judecare.

Unii visează, alții fac

CARTE: “Year of the Monkey”, Patti Smith, Editura Knopf

2016 a fost anul maimuței, după calendarul chinezesc. E un zodiac organizat după mișcările lunii. Horoscopul occidental, pe de altă parte, e organizat după cele ale soarelui. Patti Smith, faimoasa muziciană și scriitoare, crede în semnificațiile zodiacului chinezesc. N-am reușit să țin pasul cu semnificațiile (sunt atee și la capitolul zodiac, așa că le-am luat doar ca pe niște povești), dar am reținut că e vorba despre tumult, rebeliune și surprize nu neapărat bune. Pe scurt, 2016 pentru Patti Smith a fost rău: i-a murit un prieten foarte bun, Trump a fost ales președinte, lumea s-a răsturnat cu susul în jos. Cartea de memorii „Year of the Monkey”, publicată la finalul anului trecut, e despre râul agitat de gânduri și emoții prin care-a trecut în anul ăla.

Cartea e un jurnal. Scriitoarea Patti Smith scrie despre ce simte și gândește în timp ce i se întâmplă anul cel rău 2016. E plin de pesimism, deznădejde, disperare, chiar și lamentare (recunosc că m-a surprins). În timp ce lumea se duce de râpă, plânge dispariția lumii vechi, cum o știa ea, și caută sensuri care să o consoleze – fie în vise, fie în astre (partea cu zodiacul). Partea cu adâncirea în vise ajunge să fie așa de dominantă că vorbește despre un prieten imaginar în situații reale încât nu mai e clar ce e realitate și ce e vis.

Deși e publicat la câțiva ani distanță, scriitoarea nu a intervenit pe text. A rămas jurnalul trăirilor de atunci. Mi s-ar fi părut mai interesantă perspectiva îmbogățită pe care o ai când privești în urmă la ceva timp după. Mi se pare că înțelegi mai bine atunci. “Year of the Monkey” e ca un drum prin rău, dar cu privirea mereu în jos (sau în interior), nu în urmă, să vezi ce ai lăsat în urmă, sau înainte, să vezi ce te așteaptă.

Față de alte cărți scrise de Patti Smith, “Year of the Monkey” se simte mai dezlânată, mai slabă, mai fără scop. “Trenul M” și “Devotion” rămân, însă, două dintre cărțile mele preferate din toate timpurile. Și în ele e un fel de misticism personal. În “Devotion”, de exemplu, o carte despre procesul ei de scriere, sunt povești întregi construite în jurul unor aparente, coincidențe în care Patti Smith vede niște legături simbolice pline de sens, un fel de lumea nevăzută a legăturilor spirituale. Poate că problema e că în “Year of the Monkey”cititorul, un om de rând, nu se mai regăsește atât de tare în gândurile unei femei foarte bogate care călătorește în diverse locuri ca să scape de deznădejdea prezentului. Toți am vrea să fugim de momentele când ne e greu, dar nu toți ne permitem. Unii visează, alții fac.

Cartea e 52 de lei pe okian.ro.

Urmărește-ne pe Google News