ComenteazăCARTE: “Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama», Matei Vișniec, Editura Arthur
Timp pentru copii
Trei copii – două fete și
un băiat -, mama și tata plecați la muncă în Italia, bunica rămasă să se ocupe
de îngrijirea copiilor, multe cadouri și puțin timp, plus un extraterestru care
îi învață despre ce contează cu adevărat în viață. Acestea sunt
ingredientele-cheie ale noii cărți pentru copii scrisă de Matei Vișniec,
scriitor român faimos.
Cartea e scrisă ca o piesă
de teatru, cu indicații (tehnic, numite didascalii) pentru actori și regizori
la vedere. Mi se pare un detaliu foarte important. O dată, pentru că-i ajută pe
cititori, mici sau mari, să-și imagineze mai bine scenele descrise, și, în al
doilea rând, pentru că deschide o ușă în curiozitatea copiilor către munca din
spatele unui spectacol de teatru. Poate că unii dintre ei vor ajunge
scenografi, regizori sau luminiști la teatru, nu doar vloggeri pe YouTube și
influenceri pe Instagram.
Povestea cu extraterestrul
lui Vișniec e o fabulă adresată atât părinților, cât și copiilor. În vremurile
recente, mulți părinți sunt preocupați mai mult de a le oferi copiilor lor cele
mai noi gadgeturi, cât mai multe jucării, cele mai la modă obiecte. Pentru
toate astea e nevoie, bineînțeles, de bani. Așa că, de multe ori, părinții
ajung să-și sacrifice timpul pentru bani, uitând că, de multe ori, copilul lor
are mai multă nevoie de ei și de timpul lor decât de o tabletă. Timpul, atenția
și tandrețea pe care un părinte i le oferă copilului său sunt infinit mai
valoroase.
“Extraterestrul care își
dorea ca amintire o pijama” a fost prima poveste pentru copii în care-am găsit
tema părinților plecați la muncă în Italia și drama copiilor crescuți de bunici
– de multe ori prea bătrâni pentru a mai avea răbdare cu cei mici. E una dintre
problemele României care deja începe să se manifeste prin tineri adulți
instabili emoțional, o traumă care va avea efecte sociale pe termen lung. Ce
face povestea lui Vișniec în acest context e să ne atragă atenția la lucrurile
care contează cu adevărat. Speranța există.
Cartea a fost și pusă în
scenă la Teatrul Matei Vișniec din Suceava. Următoarea reprezentație e pe 25 martie, dacă aveți drum pe-acolo.
FILM: «Tipografic majuscul», regie Radu Jude, în cinematografe
Tânărul care credea în
dreptul la libertate
În 1981, un puști de liceu
din Botoșani a dat voce frustrării unui oraș întreg, unei țări întregi. Ceea ce
adulții se temeau să spună, ba chiar să gândească, puștiul a scris, fără frică,
pe niște panouri din oraș, cu cretă albă, cu litere tipografic majuscul. Vrem
libertatea. Vrem democrație. Revendicări legate de drepturi și libertăți
democratice. Mugur Călinescu e numele lui. Ar trebui să-l știm toți. Ar trebui să
ne fie erou național. Povestea lui nu e cu happy end. Nu doar că a murit la
câțiva ani după întâmplarea cu panourile, dar sistemul l-a învins. După ce a
fost investigat de Securitate, la fel și rudele, și prietenii, urmărit
încontinuu, condamnat de părinți, de colegi și de profesori și forțat să se
supună, Mugur a ajuns, până să moară de leucemie în 1985, să facă ce îi spunea
partidul numai să scape de persecuție. Dureros de realist, cum se întâmplă în
viață.
Știm povestea lui Mugur
Călinescu din dosarele Securității. Gianina Cărbunariu, una dintre cele mai
bune regizoare de teatru (despre care v-am mai povestit cu ocazia spectacolului
“Frontal”), a studiat în arhivele Securității cele două dosare făcute în jurul
lui Mugur, Elevul și Panoul. Din munca ei de documentare a ieșit spectacolul
“Tipografic majuscul”, în 2013. Încă
se joacă, la Teatrul Odeon.
Regizorul Radu Jude (cel
care a semnat filmele “Aferim!” și mai recentul “Îmi este indiferent dacă în
istorie vom intra ca barbari”), a transformat spectacolul de teatru “Tipografic
majuscul” în film. Pelicula a avut premiera zilele trecute, la Festivalul de
film din Berlin, în secțiunea Forum, destinată filmelor experimentale, după o
avanpremieră în cinematografele românești.
“Tipografic majuscul” în
versiunea lui Jude e un experiment. Nu e nici documentar, nu e nici ficțiune,
ci un hibrid format din cele două, un fel de documentar dramatizat sau ficțiune
(cu sensul de fel de a spune o poveste) documentară. Mai mult, regizorul se
joacă și cu experimente legate de definițiile teatrului și cinemaului și
curiozitatea de a afla ce se întâmplă dacă împrumuți mijloace specifice
fiecăruia într-un produs artistic care nu e nici cinema, nici teatru. Asta e
partea pe care-am apreciat-o la film. Ideea de experiment mi-a plăcut, nu și
punerea ei în practică.
La scenariul filmului, Radu
Jude a lucrat cu Gianina Cărbunariu. Față de spectacol, filmul nu vine cu multe
noutăți. Cea mai importantă dintre ele e intercalarea unor secvențe de filmări
din arhiva TVR din anii 1981-1985 (obținute de regizor prin cercetarea arhivei)
între scenele filmate cu actori într-un platou de filmare rotativ (cu o
scenografie excelentă, realizată de scenografa de teatru Irina Moscu). Intenția
regizorului e de a ne oferi contextul în care trăia Mugur Călinescu și ce se
întâmpla în țară și-n discursul oficial în timp ce el era persecutat.
Secvențele cu actorii filmați în prim-plan care livrează textul fără emoție, o
prezentare a dosarelor Securității, nu o interpretare, alături de secvențe din
filmări oficiale ale aparatului comunist, în care oamenii vorbeau la cameră
despre realizările și măreția partidului comunist și a lui Nicolae Ceaușescu,
pentru că erau filmați, ne lasă cu senzația sfâșietoare că oamenii acelor
vremuri deveniseră așa de experți la a juca rolul de cetățean model încât
aproape se uitaseră pe sine. Nu simți, dar te întrebi câtă frică era dincolo de
camerele de filmare și, mai ales, câți oameni își mai exersau spiritul critic
și libertatea interioară.
Din imaginile de arhivă,
răsare și felul caraghios și fals în care vorbeau oamenii – gerunzii, diateze
reflexive și expresii întortocheate inutil – , un fel de a vorbi care e și azi
un etalon de eleganță în vorbire, în special la politicieni sau persoane
publice care-au trăit acei ani comuniști. Limbaj alambicat care nu spune nimic.
Poate scăpăm de el, la un moment dat.
Mai sunt doar câteva
diferențe față de spectacol: distribuția (deși apar aproape toți actorii din
spectacolul de teatru, dar în alte roluri, secundare, inclusiv regizoarea
Cărbunariu) și scenele dinspre final. Una dintre imaginile frumoase cu care am
rămas din film e o cină cea de taină în interpretare românească.
Cu toate astea, nu mi s-a
părut suficient. Regizorul nu m-a cucerit de partea lui, tot spectacolul de
teatru mi-a plăcut. Filmul mi s-a părut chinuitor. Mi se pare mai mult un
demers îndreptat către teoreticienii școlii de regie decât către spectatori.
Cred că e prima oară când mi se întâmplă să văd un spectacol de teatru mai
dinamic și mai captivant decât filmul. În plus, secvențele de arhivă, o oră
întreagă, mi s-au părut prea multe și prea dese. Mai ales în contextul în care
spectatorii care au trăit acele vremuri nu primesc decât o reamintire a unor
vremuri grele, tinerii adulți s-au săturat de filme despre comunism, iar
generațiile mai mici nu știu câtă răbdare au să privească minute în șir de
defilări pe stadioane și vizite în fabrici, fără explicații. Cred că ar fi avut
un efect mult mai puternic dacă erau alese cu mai multă economie.
Sigur, filmul are
deschidere la un public mai mare, inclusiv internațional, așa că povestea poate
să ajungă la mai mulți oameni decât o face spectacolul. Poate că filmul nici nu
e pentru cine știe povestea de la teatru.
Dacă mă întrebați pe mine,
dacă trebuie să alegeți între film și spectacol, mergeți la spectacol, la
Teatrul Odeon din București. Filmul a intrat în cinematografele din țară.
TEATRU: «Medeas boys», regie Andrei Măjeri, Teatrul Apollo111
Bărbații viitorului nu se
vor mai teme de emoții
Niciodată nu mi-au plăcut travestiurile. Când
un bărbat joacă pe scenă o femeie, iese un joc grosolan și strident, de multe
ori neintenționat (valabil și viceversa). Așa că atunci când l-am văzut pe
tânărul actor Eduard Trifa jucând-o
pe Medeea cu o naturalețe incredibilă și o autenticitate a emoțiilor, m-am
mirat și m-am bucurat. În spectacolul “Medeas Boys”, de la Teatrul Apollo111,
are niște momente foarte intense în rolul femeii Medeea, pe care-o surprinde
foarte bine în niște priviri, în niște încordări de mușchi, în niște poziții
ale capului. Eduard Trifa, descoperit anul trecut în Hamlet-ul de la Teatrul
Odeon, e unul dintre cei mai talentați tineri actori români.
În mitologia greacă, Medeea
e o vrăjitoare, femeia care-l ajută pe eroul Iason să ia Lâna de aur, un mare
trofeu. Nu doar că Iason nu îi e recunoscător, dar o trădează (se însoară cu
altă prințesă, pe ea o alungă). Medeea se răzbună ucigând pe toată lumea,
inclusiv propriii fii cu Iason.
În versiunea contemporană,
de la Apollo111, semnată de Ionuț Sociu, jurnalist la Scena9, și de regizorul
Andrei Măjeri, gașca de băieți a lui Iason, argonauții, nu mai sunt așa de
șmecheri. Trăiesc din gloria veche a aventurii lor, care se stinge din ce în ce
mai tare. Sens în lume nu prea își mai găsesc, ca și cum întâmplarea cu lâna,
din tinerețea lor, a fost singurul vârf al vieții lor, după care urmează o
viață întreagă de scufundare în anonimitate.
Mai mult, își dau seama că
au niște traume foarte bine ascunse, din copilărie, fie legate de relația cu
tații lor, care le modelează toate celelalte relații, fie altele care ar intra
în categoria de fapte penale, în care ei sunt victimele. Treptat, cu rușine și
teamă, acești băieți încearcă să-și înțeleagă emoțiile și să vorbească despre
ele. Poate că bărbații viitorului nu se vor mai teme de emoții.
Dincolo de tema
masculinității în vremurile noastre și moștenirile pe care le primesc băieții,
spectacolul mai vorbește și despre răzbunare și dreptate, și despre ideea de
celălalt și cum ne raportăm la străini.
Spectacolul se joacă pe 28
februarie, de la 20.00. Biletul e 65 de lei.
Trimite celor dragi mesaje de Anul Nou 2025, iar pentru cei sărbătoriți pe 1 ianuarie, vezi urări de Sfântul Vasile 2025!