O gură de aer proaspăt
MUSICAL: “Familia Addams”, regie Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București
Știți senzația aia când totul pare să ne copleșească? Știrile,
din țară sau de-afară, sunt nasoale, dai de tot felul de piedici în orice ai
vrea să faci, ți se pare că toate se duc în jos. Pentru asemenea momente de deznădejde
s-au inventat musicalurile. Mergi la un spectacol de genul ăsta, unde actorii
cântă și dansează cu toată ființa lor, și te trezești cu fruntea fără riduri,
ba chiar cu un zâmbet sincer pe față.
Un musical foarte bun a montat Răzvan Mazilu, coregraf și
dansator, la Teatrul Excelsior din București. Spectacolul are la bază un text
creat de doi americani pentru scenele de pe Broadway-ul din New York. Pe lângă
regie și coregrafie, Răzvan Mazilu a mai semnat și costumele, niște bijuterii
și ele.
Cel mai tare sclipesc actorii, toți din trupa de bază a
Teatrului Excelsior. Sunt un fel de dovadă vie că există actori compleți, care
pot da performanță și în cântec, și în mișcare, nu doar expresie. Dintre toți,
cel mai mult mi-au plăcut, desigur, Gomez și Morticia. Lucian Ionescu în rolul
lui Gomez, capul familiei, e fermecător în sensibilitatea lui și pune pe scenă
un tată și soț în egală măsură iubitor și protector. Oana Predescu e Morticia,
superbă în nuanțele ei de femeie prinsă între rolurile de mamă și de soție. (Pe
acest rol e distribuită și Camelia Pintilie, joacă alternativ.)
“Familia Addams” e genul de spectacol la care te relaxezi
așa de tare că te trezești cântând și ținând ritmul muzicii cu bătăi din
picior. În lumea noastră, în care totul e un manifest sau are o miză mare,
uneori avem nevoie să ne mai și relaxăm. Asta nu înseamnă că e un spectacol gol
de sensuri. Nici pe departe. E posibil să vă gândiți după la relațiile dintr-o
familie – părinți cu copii, soții între ei – și semnele de iubire care, uneori,
se mai pierd pe drum, dar și felurile în care pot fi reanimate.
“Familia Addams” de la Teatrul Excelsior e unul dintre
puținele musicaluri bune din București (le numărăm pe degetele de la o mână pe
toate, aș aminti “Jurnalul lui Robinson Crusoe” de la Teatrul Odeon) și un
spectacol excelent. Cele două reprezentații programate pentru decembrie sunt
deja sold out. Va fi reluat în ianuarie 2020; vă recomand să urmăriți zilnic
pagina spectacolului ca să prindeți bilet. Îi mulțumesc cititorului care mi-a
sugerat să merg la acest spectacol.
Și, ca o completare la povestea Familiei Adams, vă recomand
articolul “The Cultural History of The Addams Family” de pe smithsonianmag.com.
Pe scurt, Familia Addams a fost inventată de caricaturistul Charles Addams în
1938, când a desenat o caricatură cu personajele care aveau să devină Morticia
și Lurch (în imagine). A devenit apoi serial de televiziune, desene animate,
film, musical.
Libertate pe insula interioară
CARTE: “Stasiland”, de Anna Funder, Editura Litera
Pentru noi, români și europeni, decembrie e luna în care ne
gândim la libertate. Libertatea asta tânără a noastră, de doar treizeci de ani,
e în etapa în care abia începe să se maturizeze, să treacă spre un trai ceva
mai așezat, cu mai puține excese și cu mai multă siguranță în forțele proprii.
În ultimele săptămâni, mi-au ieșit trei lecturi legate
strâns între ele: carta de nonficțiune “Stasiland”, scrisă de Anna Funder,
romanul (ficțiune) “Sonia ridică mâna” al Laviniei Braniște și clasicul “1984”
scris de George Orwell în 1948. Din romanul Laviniei Braniște mi-a plăcut doar
partea de interpretare a istoriei recente: personajul principal e o scriitoare
care vrea să scrie un scenariu de film despre relația Elenei Ceaușescu cu fiica
ei, Zoia. Pornește de la punctul în care nu cunoaște nimic și, lectură cu
lectură, încearcă să înțeleagă trecutul recent care e încă mai mult prezent
decât trecut. Singurele întrebări interesante din întregul roman sunt cele
legate de relația asta cu Revoluția și comunismul; în rest, e multă lamentare
pasivă (fără un imbold de acțiune), pe care n-o gust.
“Stasiland” și “1984” s-au așezat într-un fel de dialog pe
subiectul libertății. “Stasiland” e o transpunere în scris a unor povești reale
ale unor germani care au trăit în Est, în spatele Zidului; “1984” e o poveste
imaginată despre o lume a urii în care Partidul e singurul care are dreptate.
Din prima, rămâi cu bucuria și speranța că poți supraviețui în fața oricărui
regim opresiv păstrându-ți o insulă în interiorul tău unde să evadezi când ți
se pare totul greu și absurd. În a doua, scriitorul crede că nici insula asta interioară
nu te poate salva, că regimul poate ajunge și acolo și tocmai asta îl face atât
de malefic, că nu-ți mai lasă nici o fărâmă de libertate. Am ales versiunea
optimistă; dialogul dintre cele două le pune în valoare pe amândouă.
Scriitoarea Anna Funder, australiancă, merge în 1997 în
Berlin să înțeleagă mai bine ce a însemnat Zidul Berlinului în viața celor care
au trăit în Est. Întâlnește tot felul de oameni cu tot felul de povești, de la
soția căruia bărbatul îi este ucis de Stasi (poliția secretă a Republicii
Democrate Germane) și pentru a cărui dispariție nu primește nici un fel de
explicație, oricât o caută apoi toată viața, la mama care trăiește departe de
copilul ei bolnav, pe care-l trimite într-un spital din Vest, și durerea
sacrificiului pe care trebuie să-l facă să-și lase copilul fără mamă, dar cu o
șansă la supraviețuire.
Cu ochiul ei imparțial de străin, dar cu sincera curiozitate
de a înțelege, Anna Funder ajunge treptat să spună niște povești intime cu
niște observații care ar putea scăpa celor implicați, cum suntem chiar noi,
românii, care am trăit o experiență similară cu cea a germanilor din Berlinul
de Est. M-a surprins și mi-a dat de gândit o observație de-a autoarei. Cei mai
mulți germani pe care-i întreabă despre Zid îi spun, inițial, că n-a însemnat
mare lucru pentru ei, de parcă ar fi fost doar un element de decor. Abia după
câteva întâlniri și câteva discuții oamenii ajung să-i povestească întâmplări
care mai de care mai traumatice provocate de Stasi și de regimul comunist. Neîncrederea
e încă un reflex pentru cei care au trăit acele vremuri și apropierea se face
încet și treptat. Mai mult, traumele provocate de regim sunt necunoscute chiar
și pentru ei înșiși, dar, având încredere să vorbească despre ele, își
recuperează propria poveste și, odată cu ea, puterea.
Cartea costă 34 de lei pe litera.ro.
Patrimoniul din cutiile de carton
DOCUMENTAR: “Timebox”, regie Nora Agapi
Ioan Matei Agapi, 84 de ani, e unul dintre cei mai faimoși
documentariști ai țării. Pe cât de valoroasă e arhiva lui pe atât de invizibil
e în spațiul cultural oficial. Între 1967 și 1991, a fotografiat și filmat
viața de zi cu zi din Iași: petreceri și chefuri cu personaje cunoscute ale
vremii, vizite oficiale ale lui Ceaușescu, Iliescu, evenimente culturale, scene
cotidiene din viața orașului Iași și momente din viața personală de familie.
Arhiva lui este vastă, extrem de importantă ca patrimoniu, fiind realizată de
un fotograf care nu era angajat de statul comunist, deci cu o perspectivă
nealterată de propagandă. În arhivă, sunt 35 de ore de film pe 16 mm, 21.000 de
metri de peliculă, sute de negative în formate variate (9/12, pe sticlă, 6/9 pe
film sau negative de 35 mm și 120 mm). Toate astea nu contează pentru
autorități. Arhiva fotografului stă în cutii de carton într-o casă din Iași.
Până când nici pe asta nu o mai are, că este evacuat.
În documentarul “Timebox”, Nora Agapi, fiica, spune povestea
tatălui său Ioan Agapi, fotograful. E o poveste pe mai multe straturi. Inițial,
documentarul trebuia să fie doar un portret al tatălui artist, cu toată opera
lui și personalitatea lui charismatică. La puțin timp după debutul filmărilor
însă, a început evacuarea fotografului din apartamentul unde locuia, în Palatul
Braunstein din centrul Iașiului, așa că documentarul a primit și firul ăsta de
poveste. Nora Agapi a construit un film care e și despre artist, dar și despre
artistul în lumea pământească, nu doar aia a ideilor.
Stratul care mi-a plăcut cel mai mult din documentar e cel
al relației tată-fiică și dialogul dintre cei doi. Felul în care Nora încearcă
să-și înțeleagă tatăl și să facă pace între cele două imagini – omul și
artistul – e extrem de intim și emoționant.
Filmul este proiectat astăzi, de la 18:00, la Cinematograful
Muzeul Țăranului Român (biletul e 12 lei), mâine, de la 18:30, la Cinema Elvire
Popesco (biletul e 15 lei). Mai multe detalii despre program, pe pagina de
Facebook a documentarului.