Recomandările culturale ale săptămânii | Spectacol de teatru care ne coboară în infernul sărăciei. Cum ieșim de acolo, depinde de noi toți

TEATRU: „Frontal”, regia: Gianina Cărbunariu, Teatrul Tineretului Piatra Neamț.

Asistați? Cum putem schimba povestea.

Gică. La care dintre Gică vă gândiți prima oară? Gică Hagi, fotbalistul cu care ne mândrim în toată lumea? Sau Gică cerșetorul ucis în Suedia de niște copii, pe numele său Gheorghe Hortolomei Lupu, de care ne e rușine că e român? Primul e român, e al nostru, de al doilea ne dezicem, nu e de-al nostru. Despre acest tip de schimbare de perspectivă e vorba în spectacolul “Frontal”, în regia Gianinei Cărbunariu, la Teatrul Tineretului Piatra Neamț.

Spectacolul vorbește despre sărăcii din România – cum trăiesc, disprețul pe care-l înfruntă zi de zi din partea tuturor, de la politicieni la cetățeni de rând, sistemul care nu caută soluții reale pentru scoaterea oamenilor din sărăcie, ci doar mimează că vrea să găsească soluții. “Frontal” a apărut în urma unei documentări. Valer Simion Cosma, istoric, a coordonat actorii și echipa spectacolului în munca de teren, adică interviuri cu oameni de toate vârstele și din toate mediile, pe tema sărăciei și atitudinea noastră față de ea. Pe lângă asta, textul spectacolului pornește de la “Povestea unui om leneș”, scrisă de Ion Creangă în 1848, în care un om e spânzurat de săteni pentru că e leneș. Gianina Cărbunariu și echipa sa caută, prin “Frontal”, să vadă ce s-a schimbat în cei 141 de ani în felul în care abordăm sărăcia.

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi. Câte voturi au obținut Maia Sandu și Alexandr Stoianoglo

Noua poveste e spusă prin șapte noi execuții, deși ele ar putea fi infinite, toate inspirate din cazuri reale din societatea românească: cazul lui Gică, de care am amintit deja, femeia bătută de șoferul de microbuz în Zalău, boom-ul de muncitori asiatici în piața românească – la cazuri eterne, care se repetă zi de zi oriunde în România, cum e școala de la țară care nu le oferă nici o șansă copiilor săraci și care ignoră contextul în care cresc acești copii, la primarii care nu caută soluții, ci ocazii de a-și face reclamă. Cazurile dramatizate pe scenă ne arată infinitele feluri prin care noi, societatea românească, îi condamnăm pe cei săraci la moarte, fie ea socială, psihologică sau chiar fizică.

Gianina Cărbunariu face o trecere gradată prin violența și nedreptatea pe care o trăiesc cei săraci zi de zi. Cu fiecare caz coborâm încă o treaptă în miezul problemei sărăciei, ca și cum am coborî într-un infern al sărăciei cu o structură asemănătoare cu cel al lui Dante, de la chinuri mai mici la cele mai groaznice. Numai câteva exemple: televiziunile care fac spectacol din sărăcie pentru audiențe mari, primarii care îi folosesc pentru publicitate proprie, eternele scandaluri de pe Facebook, unde toată lumea emite judecăți absolute, antreprenorii și patronii care caută profit cu orice cost, chiar în ciuda oamenilor (un fel de sclavagism contemporan, gândiți-vă la fabricile de confecții).

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

Schimbând perspectiva, spectacolul ne provoacă să privim dincolo de zidul pe care-l ridicăm între noi și ei – prezent fizic pe scenă într-o formă care-l face parte din poveste, ca un alt actor – pentru a-i înțelege cu adevărat, un lucru pe care foarte puțini îl fac când încearcă să rezolve “chestiunea sărăciei”. Dacă ridicăm capul peste zid și privim pe bune dincolo de el, avem șanse mari să înțelegem: sunt la fel de oameni și suntem datori să ne ajutăm unii pe alții. “Suntem? Aceasta e întrebarea”, se aude, la un moment dat, pe scenă, într-un moment care schimbă întrebarea hamletiană într-una românescă.

Unul dintre cele mai puternice momente ale spectacolului e apariția cucoanei, interpretată impecabil de Ruxandra Maniu. Ea e bogatul care îi privește de sus – la propriu, cucoana e o instalație pe o schelă – pe toți cei din jur și toți suntem dispuși să facem orice pentru a-i face pe plac.

În final, care-i ca o manifestare a furiei și a durerii, ajungem să facem o trecere de la “asistați”, adjectivul, la “asistați”, verbul. Odată cu asta, rămâne ca fiecare dintre noi să facem ce ne stă în puteri pentru a schimba povestea.

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

CARTE: „Jurnal Rusesc”, John Steinbeck, Editura Polirom

Oameni suntem

40 de zile în Rusia, atât au avut la dispoziție cel mai cunoscut scriitor american și cel mai cunoscut fotograf european pentru a încerca să îi înțeleagă (mai bine) pe ruși. John Steinbeck și Robert Capa au călătorit în 1947, la doi ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în câteva orașe din Rusia: Moscova, Kiev, Stalingrad (azi Volgograd) și câteva orașe din Georgia.

La vremea respectivă, urmele războiului erau încă prezente în viețile de zi cu zi ale oamenilor din întreaga lume. În S.U.A., oamenii se temeau de riposta rușilor; în Rusia, oamenii se temeau de un atac al americanilor. În contextul în care toată lumea se baza pe presupuneri, Capa și Steinbeck s-au întrebat cum ar fi să afle, totuși, adevărul direct de la sursă. Așa au ajuns să călătorească în Rusia pentru a documenta viețile rușilor din afara birourilor politicienilor. Își doreau să afle cum trăiesc, ce fel de oameni sunt, ce îi preocupă și ce îi bucură. Să afle dacă sunt și ei oameni ca toți oamenii. Să vadă dincolo de clișee.

Povestea călătoriei lor a fost scrisă în cartea “Jurnal rusesc”, un reportaj literar, completată de fotografiile lui Robert Capa, pe care le găsiți pe Magnum.com. Urmăriți firul călătoriei pas cu pas, ca un adevărat jurnal. Steinbeck povestește cu umor și relaxare tot ce văd și ce trăiesc în orașele rusești, de la întâlnirile plictisitoare cu intelectualii ruși la dansurile în colhozurile de “la țară” sau munca rușilor în a-și reconstrui orașele devastate de război. Cei doi mănâncă și beau încontinuu, așezați la mese îmbelșugate oriunde merg, ceea ce nouă, românilor, ne sună foarte cunoscut – gândiți-vă la cum ne primim musafirii, la mesele de sărbători etc. La capitolul ăsta, se pare că suntem frați cu rușii. Când nu stau la masă, cei doi răspund tirului de întrebări pe care le au și intelectualii, și țăranii, despre viața americanului de rând, semn că și de partea cealaltă a Oceanului oamenii trăiau tot din presupuneri. Dialogul real e cel care ne salvează de monștri. Cheia e să fii dispus să-l porți.

Partea mea preferată din jurnal e călătoria prin Georgia, un loc unde se întâlnesc atâtea culturi, cu o populație care se trage din vechii sumerieni. Și umorul lui Steinbeck când îi descrie obiceiurile lui Capa (de la băile lungi la nemulțumirea după fiecare tură de fotografiere că pozele sunt toate proaste când, de fapt, realizase capodopere).

Cartea costă 27 de lei pe polirom.ro.

PODCAST: «Tunnel 29», BBC

Despre aniversarea de 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului am mai vorbit în ultima vreme, în cazul cărții “Stasiland” și al documentarului audio “Crescuți pentru a fi liberi”. De data asta, vă propun documentarul audio “Tunnel 29” produs de BBC. E cel mai bun podcast de anul ăsta, din punctul meu de vedere. Producția este excelentă. Povestea (una incredibilă, ajungem la ea imediat) e spusă în zece episoade, construite cu mult suspans, astfel încât te face să nu poți să te oprești până nu-l termini, un fel de corespondent al binging-ului inventat de Netflix. Mai mult, echipa de producție a dat atenție tuturor detaliilor: a reconstituit o mulțime de sunete care contribuie la puterea impresionantă a poveștii, de la cum cad bucăți de pământ când cineva se târăște printr-un tunel îngust la cum se aud șoaptele prin pământ.

Și acum, povestea: pe 14 septembrie 1962, 29 de oameni au fugit din Berlinul de Est în Berlinul de Vest printr-un tunel săpat pe sub Zidul Berlinului. Tunelul a fost săpat de Joachim Rudolph, doi italieni și alți germani. Joachim, la vremea respectivă un student de 22 de ani, fugise în Vest în 1961 pe altă cale (un câmp și un râu la marginea Berlinului), dar în 1962 decide să se întoarcă în Est pentru a-i ajuta și pe alții să evadeze. Erau oameni pe care nu-i cunoștea, el nu avea nimic de câștigat. Podcastul “Tunnel 29” reconstituie întreaga poveste, cu toți cei implicați în săparea tunelurilor (căci, de fapt, au fost două, dintre care primul a eșuat până să poată fi folosit), construirea rețelei de comunicare și a semnalelor folosite de cei din Est pentru a nu fi reperați de membrii Stasi, cine erau oamenii care au scăpat, spionii Stasi care au fost cât pe ce să-i prindă, echipa de jurnaliști americani de la NBC care a filmat evadarea în timp ce se întâmpla și multe altele.

Podcastul e produs de reportera Helena Merriman, care a ajuns să spună povestea Tunelului 29 în timp ce documenta zidul pe care Donald Trump amenință să-l construiască și alte ziduri care se construiesc în lume în societăți unde mișcările naționaliste sunt tot mai puternice.

Podcastul poate fi ascultat pe site-ul BBC sau în aplicațiile pentru podcasturi.

Urmărește-ne pe Google News