TEATRU: „Frontal”, regia: Gianina Cărbunariu, Teatrul Tineretului Piatra Neamț.
Asistați? Cum putem schimba povestea.
Gică. La care dintre Gică vă
gândiți prima oară? Gică Hagi, fotbalistul cu care ne mândrim în toată lumea?
Sau Gică
cerșetorul ucis în Suedia de niște copii, pe numele
său Gheorghe Hortolomei Lupu, de care ne e rușine că e român? Primul e român, e
al nostru, de al doilea ne dezicem, nu e de-al nostru. Despre acest tip de
schimbare de perspectivă e vorba în spectacolul “Frontal”, în regia Gianinei
Cărbunariu, la Teatrul Tineretului Piatra Neamț.
Spectacolul vorbește despre
sărăcii din România – cum trăiesc, disprețul pe care-l înfruntă zi de zi din
partea tuturor, de la politicieni la cetățeni de rând, sistemul care nu caută
soluții reale pentru scoaterea oamenilor din sărăcie, ci doar mimează că vrea
să găsească soluții. “Frontal” a apărut în urma unei documentări. Valer Simion
Cosma, istoric, a coordonat actorii și echipa spectacolului în munca de teren,
adică interviuri cu oameni de toate vârstele și din toate mediile, pe tema
sărăciei și atitudinea noastră față de ea. Pe lângă asta, textul spectacolului
pornește de la “Povestea unui om leneș”, scrisă de Ion Creangă în 1848, în care
un om e spânzurat de săteni pentru că e leneș. Gianina Cărbunariu și echipa sa
caută, prin “Frontal”, să vadă ce s-a schimbat în cei 141 de ani în felul în
care abordăm sărăcia.
Noua poveste e spusă prin șapte
noi execuții, deși ele ar putea fi infinite, toate inspirate din cazuri reale
din societatea românească: cazul lui Gică, de care am amintit deja, femeia
bătută de șoferul de microbuz în Zalău, boom-ul
de muncitori asiatici în piața românească – la cazuri
eterne, care se repetă zi de zi oriunde în România, cum e școala
de la țară care nu le oferă nici o șansă copiilor săraci și care
ignoră contextul în care cresc acești copii, la primarii care nu caută soluții,
ci ocazii de a-și face reclamă. Cazurile dramatizate pe scenă ne arată
infinitele feluri prin care noi, societatea românească, îi condamnăm pe cei
săraci la moarte, fie ea socială, psihologică sau chiar fizică.
Gianina Cărbunariu face o trecere
gradată prin violența și nedreptatea pe care o trăiesc cei săraci zi de zi. Cu
fiecare caz coborâm încă o treaptă în miezul problemei sărăciei, ca și cum am
coborî într-un infern al sărăciei cu o structură asemănătoare cu cel al lui
Dante, de la chinuri mai mici la cele mai groaznice. Numai câteva exemple:
televiziunile care fac spectacol din sărăcie pentru audiențe mari, primarii
care îi folosesc pentru publicitate proprie, eternele scandaluri de pe Facebook,
unde toată lumea emite judecăți absolute, antreprenorii și patronii care caută
profit cu orice cost, chiar în ciuda oamenilor (un fel de sclavagism
contemporan, gândiți-vă la fabricile de confecții).
Schimbând perspectiva, spectacolul
ne provoacă să privim dincolo de zidul pe care-l ridicăm între noi și ei –
prezent fizic pe scenă într-o formă care-l face parte din poveste, ca un alt
actor – pentru a-i înțelege cu adevărat, un lucru pe care foarte puțini îl fac
când încearcă să rezolve “chestiunea sărăciei”. Dacă ridicăm capul peste zid și
privim pe bune dincolo de el, avem șanse mari să înțelegem: sunt la fel de
oameni și suntem datori să ne ajutăm unii pe alții. “Suntem? Aceasta e
întrebarea”, se aude, la un moment dat, pe scenă, într-un moment care schimbă
întrebarea hamletiană într-una românescă.
Unul dintre cele mai puternice
momente ale spectacolului e apariția cucoanei, interpretată impecabil de
Ruxandra Maniu. Ea e bogatul care îi privește de sus – la propriu, cucoana e o
instalație pe o schelă – pe toți cei din jur și toți suntem dispuși să facem
orice pentru a-i face pe plac.
În final, care-i ca o manifestare
a furiei și a durerii, ajungem să facem o trecere de la “asistați”, adjectivul,
la “asistați”, verbul. Odată cu asta, rămâne ca fiecare dintre noi să facem ce
ne stă în puteri pentru a schimba povestea.
CARTE: „Jurnal Rusesc”, John Steinbeck, Editura Polirom
Oameni suntem
40 de zile în Rusia, atât au avut
la dispoziție cel mai cunoscut scriitor american și cel mai cunoscut fotograf
european pentru a încerca să îi înțeleagă (mai bine) pe ruși. John Steinbeck și
Robert Capa au călătorit în 1947, la doi ani după încheierea celui de-al Doilea
Război Mondial, în câteva orașe din Rusia: Moscova, Kiev, Stalingrad (azi
Volgograd) și câteva orașe din Georgia.
La vremea respectivă, urmele
războiului erau încă prezente în viețile de zi cu zi ale oamenilor din întreaga
lume. În S.U.A., oamenii se temeau de riposta rușilor; în Rusia, oamenii se
temeau de un atac al americanilor. În contextul în care toată lumea se baza pe
presupuneri, Capa și Steinbeck s-au întrebat cum ar fi să afle, totuși,
adevărul direct de la sursă. Așa au ajuns să călătorească în Rusia pentru a
documenta viețile rușilor din afara birourilor politicienilor. Își doreau să
afle cum trăiesc, ce fel de oameni sunt, ce îi preocupă și ce îi bucură. Să
afle dacă sunt și ei oameni ca toți oamenii. Să vadă dincolo de clișee.
Povestea călătoriei lor a fost
scrisă în cartea “Jurnal rusesc”, un reportaj literar, completată de
fotografiile lui Robert Capa, pe care le găsiți pe Magnum.com. Urmăriți
firul călătoriei pas cu pas, ca un adevărat jurnal. Steinbeck povestește cu
umor și relaxare tot ce văd și ce trăiesc în orașele rusești, de la întâlnirile
plictisitoare cu intelectualii ruși la dansurile în colhozurile de “la țară”
sau munca rușilor în a-și reconstrui orașele devastate de război. Cei doi
mănâncă și beau încontinuu, așezați la mese îmbelșugate oriunde merg, ceea ce
nouă, românilor, ne sună foarte cunoscut – gândiți-vă la cum ne primim
musafirii, la mesele de sărbători etc. La capitolul ăsta, se pare că suntem
frați cu rușii. Când nu stau la masă, cei doi răspund tirului de întrebări pe
care le au și intelectualii, și țăranii, despre viața americanului de rând,
semn că și de partea cealaltă a Oceanului oamenii trăiau tot din presupuneri.
Dialogul real e cel care ne salvează de monștri. Cheia e să fii dispus să-l
porți.
Partea mea preferată din jurnal e călătoria
prin Georgia, un loc unde se întâlnesc atâtea culturi, cu o populație care se
trage din vechii sumerieni. Și umorul lui Steinbeck când îi descrie obiceiurile
lui Capa (de la băile lungi la nemulțumirea după fiecare tură de fotografiere
că pozele sunt toate proaste când, de fapt, realizase capodopere).
Cartea costă 27 de lei pe
polirom.ro.
PODCAST: «Tunnel 29», BBC
Despre aniversarea de 30 de ani de
la căderea Zidului Berlinului am mai vorbit în ultima vreme, în cazul cărții
“Stasiland” și al documentarului
audio “Crescuți pentru a fi liberi”. De data
asta, vă propun documentarul audio “Tunnel 29” produs de BBC. E cel mai bun
podcast de anul ăsta, din punctul meu de vedere. Producția este excelentă.
Povestea (una incredibilă, ajungem la ea imediat) e spusă în zece episoade,
construite cu mult suspans, astfel încât te face să nu poți să te oprești până
nu-l termini, un fel de corespondent al binging-ului inventat de Netflix. Mai
mult, echipa de producție a dat atenție tuturor detaliilor: a reconstituit o
mulțime de sunete care contribuie la puterea impresionantă a poveștii, de la
cum cad bucăți de pământ când cineva se târăște printr-un tunel îngust la cum
se aud șoaptele prin pământ.
Și acum, povestea: pe 14
septembrie 1962, 29 de oameni au fugit din Berlinul de Est în Berlinul de Vest
printr-un tunel săpat pe sub Zidul Berlinului. Tunelul a fost săpat de Joachim
Rudolph, doi italieni și alți germani. Joachim, la vremea respectivă un student
de 22 de ani, fugise în Vest în 1961 pe altă cale (un câmp și un râu la
marginea Berlinului), dar în 1962 decide să se întoarcă în Est pentru a-i ajuta
și pe alții să evadeze. Erau oameni pe care nu-i cunoștea, el nu avea nimic de
câștigat. Podcastul “Tunnel 29” reconstituie întreaga poveste, cu toți cei
implicați în săparea tunelurilor (căci, de fapt, au fost două, dintre care
primul a eșuat până să poată fi folosit), construirea rețelei de comunicare și
a semnalelor folosite de cei din Est pentru a nu fi reperați de membrii Stasi,
cine erau oamenii care au scăpat, spionii Stasi care au fost cât pe ce să-i
prindă, echipa de jurnaliști americani de la NBC care a filmat evadarea în timp
ce se întâmpla și multe altele.
Podcastul e produs de reportera
Helena Merriman, care a ajuns să spună povestea Tunelului 29 în timp ce documenta
zidul pe care Donald Trump amenință să-l construiască și alte ziduri care se
construiesc în lume în societăți unde mișcările naționaliste sunt tot mai
puternice.
Podcastul poate fi ascultat pe
site-ul BBC sau în aplicațiile pentru podcasturi.
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!