Recomandările culturale ale săptămânii. Spectacolul de teatru în care se cântă, se dansează și se cugetă la bădărănie

Circuitul violenței în natură 

TEATRU: “Singur printre mârlani”, după Florin Bican, regia Andrea Gavriliu, Teatrul Național Cluj-Napoca

La naționalul clujean, coregrafa, dansatoarea și regizoarea Andrea Gavriliu tocmai a produs un nou spectacol, al treilea de-al ei pentru teatrul din Cluj-Napoca. De data asta, semnează scenariul, regia și coregrafia. Sub îndrumarea ei, actorii tineri, toți din trupa teatrului, fac un spectacol-satiră în care se cântă, se dansează și se cugetă la bădărănia noastră cea de toate zilele.

Spectacolul are la bază poeziile lui Florin Bican, scriitor, traducător și profesor, adunate în volumul “Singur printre mârlani”, apărut în 2016 la Editura Art, și fragmente din volumul de proză “Tropice tâmpe” (Editura Arthur). Adaptarea îi aparține exclusiv Andreei Gavriliu. În ziua premierei, pe 26 noiembrie, s-au întâlnit pentru prima oară, amândoi la fel de emoționați și de bucuroși, dar despre asta veți citi mai multe într-un material viitor separat.

“Singur printre mârlani” e o satiră. Se face panaramă, cum ne avertizează de la început unul dintre mârlani, de obiceiuri și de apucături. 

Lumea spectacolului, care e, de fapt, lumea noastră cea de toate zilele, e plină de violență în toate formele ei: om cu om, om cu animal, mamă cu copil, copil cu păpușă și tot așa. Fizic, verbal sau emoțional, punem în mișcare un fel de circuit al violenței în natură. O avem în sânge și creștem cu ea, apoi o dăm mai departe moștenire, de la mama care nu-i spune copilului nici o vorbă bună, ba chiar îl și articulează ca să-și descarce și ea oful pe care-l adună la serviciu și-n lume, la copilul care ori chinuie pisici, ori bate păpuși că ăsta e singurul limbaj pe care l-a învățat de la adulți.

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

Spectacolul de la Cluj face și-un inventar de mârlani, care pare amuzant, dar la final e amar. La fel de mârlan e și muncitorul care trage de timp și vânturi, în loc să-și facă munca, dar și cel care își deschide telefonul în timpul spectacolului și “rupe” întunericul cu lumina lui ca să trimită mesaje. Vă las plăcerea de a descoperi întregul inventar de mârlani. Dincolo de amuzament, ideea e să înțelegem și să reținem că, indiferent de job sau de bulă, în fiecare dintre noi e un pui de mârlan, depinde doar în ce situație ne găsim; nimeni nu e la adăpost. Ideea de “singur” din titlul spectacolului și al volumului de poezii e o ironie îndreptată tocmai în această direcție.

Ritmul în care curge spectacolul e unul foarte alert. Uneori, pare ca un scroll pe un feed de social media: treci instant de la un subiect la altul, fără mare legătură între ele. E și un efect al căutării regizoarei a unor forme prin care să țină oamenii atenți și prinși în poveste, dar e, din punctul meu de vedere, și un efect al internetului și social media asupra producțiilor culturale clasice, la fel cum filmele de acțiune de azi au alt ritm față de cele preinternet și presocial media.

E un spectacol foarte inventiv și bogat: se dansează flamenco, se cântă la tobe, se dansează pe “Lasciatemi cantare” în varianta indiană, de Bollywood, se remixează cu ingeniozitate “viorele”-le lui Queen și povestea Anei lui Manole. Dintre toate efectele și jocurile folosite, preferatul meu a fost efectul de delay pus pe vocea unuia dintre mârlani. E acel efect pe care-l folosesc, de obicei, lăutarii și cântăreții de manele pentru dedicații-ții-ții. E forma pe care Andrea Gavriliu o folosește pentru a sugera subtil anumite comportamente. Și, nu, nu e vorba despre discriminare pe bază rasială, e vorba despre grade de educație, e vorba despre comportamentul acelor oameni care se cred buricul pământului (al unei burți mari de pe care s-a ridicat maioul). 

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Azi a fost o reprezentație, dar se va relua și din ianuarie 2020. Vă recomand o călătorie culturală la Cluj, merită. În Libertatea, veți citi în edițiile viitoare și povestea din spatele spectacolului.

Loc pentru povești intime spuse fără rușine

CARTE: “Three Women”/“Trei femei”, Lisa Taddeo

Lisa Taddeo e o scriitoare și jurnalistă din S.U.A. care-a scris o carte despre dorințele femeilor din State. Se numește “Three Women” și e o carte de non-ficțiune, adică spune povești adevărate, nu inventate. Lisa, Maggie și Sloan (trei femei caucaziene, ajungem la asta un pic mai încolo) își povestesc relațiile lor intime și motivațiile din spatele lor, inclusiv toate cauzele care le modelează.

“Three Women” e corespondenta din perspectivă feminină a cărții “Thy Neighbor’s Wife” publicată de faimosul scriitor american Gay Talese în 1981 despre sexualitatea masculină. Taddeo chiar s-a întâlnit cu Talese pentru a-i cere sfaturi, iar acesta i-ar fi spus că trebuie să facă sex cu subiecții pe care-i documentează (cum făcuse el), dacă vrea să-i înțeleagă cu adevărat. Taddeo a refuzat această cale.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

În schimb, a documentat cartea opt ani. A locuit acolo unde locuiau și femeile pe care le cerceta și prin toată America, stând de vorbă cu multe femei. Acest detaliu te-ar putea face să zici un “mai dă-o-ncolo, de ce-a avut nevoie de opt ani?!”, dar, dacă citești cartea, o să știi de ce. Cei opt ani pe care scriitoarea i-a petrecut cercetând subiectul și aflând poveștile personajelor sunt ca o garanție a profunzimii poveștilor, dar și că scriitoarea a înțeles toate nuanțele poveștii femeilor sale și le-a prins în relatarea sa. 

Cartea nu e una științifică, ci una jurnalistică. Un fel de investigație jurnalistică spusă ca o poveste în 300 și ceva de pagini. Că tot am zis de jurnalism, vocea Lisei Taddeo e prezentă exact ca a unui jurnalist: discretă, fără o părere proprie și cu sinceritate în curiozitate. Nu e o carte despre părerea scriitoarei despre dorința femeilor, ci una în care scriitoarea se transformă în portavocea prin care trei femei anonime, care ar putea fi oricare dintre toate femeile globului, își spun povestea unui public global care le ascultă fără să le întrerupă.

Stilistic, scriitura Lisei Taddeo e foarte barocă, cu expresii superb de pline și niște asocieri neașteptate, care te bucură. Povestea e foarte bine structurată: alternarea celor trei voci, cu capitole mici dedicate fiecăreia, dă și un fel de dinamism, care face lucrurile să meargă într-un ritm alert, dar mai dă și suspans și implicare din partea cititorului. Nu știu cum e pentru un cititor bărbat (primesc impresii de la cititori bărbați pe e-mail, dacă vreți), dar, pentru o cititoare, ajungi să te identifici cu fiecare personaj măcar parțial, pentru că recunoști în ele episoade care ți s-au întâmplat și ție, frânturi de reacții și, poate cel mai important, anumite convingeri ale societății cu care ai crescut și tu.

Cartea nu are o concluzie (cum ziceam, spune trei povești). În schimb, suntem liberi să ne tragem singuri propriile concluzii. Concluzia mea e că dorința noastră, a femeilor, sexuală sau emoțională nu a fost niciodată independentă. Ea a fost mereu în raport cu altcineva, cu obiectul dorinței (bărbat – iubit sau soț) sau cu cei din jur (mamă, soră, prietenă, lumea în general). Așa am fost crescute, așa era lumea în care ne-am format. Partea bună e că putem învăța din experiența noastră și putem da mai departe o lume mai bună, măcar un pic mai bună, în care femeile să aibă loc să fie ele însele.

Spuneam la început că cele trei personaje sunt femei caucaziene. Unul dintre reproșurile aduse cărții (cel puțin la americani) e că selecția personajelor nu e variată rasial. Așa cum explică în carte, cele trei personaje s-au ales aproape singure dintre cele câteva zeci pe care le avea scriitoare, având curajul să-și spună povestea cu totul și până la capăt (alte femei s-au retras de-a lungul documentării pentru că n-au vrut să se expună). Marketingul intens de care-a beneficiat cartea, cu note cam în cheie absolută, e doar atât, marketing. Citind cartea, îți dai seama că intențiile scriitoarei sunt de mult bun simț – nu are pretenția că ilustrează dorința tuturor femeilor din toată lumea, ci că spune trei povești în care multe femei se vor regăsi și care ne vor da de gândit tuturor despre cum creștem fete și cât loc lăsăm femeilor să-și defineasă singure sexualitatea.

Cartea în original, publicată de Bloomsbury Publishing PLC, costă 68 de lei pe okian.ro. În limba română, a fost tradusă de Editura Litera și costă 38,17 lei pe litera.ro.

Între local și global

DOCUMENTAR: “Rotten”, Netflix.ro

Dacă tot mi-am reactivat contul de Netflix pentru “Irishman”-ul lui Scorsese, despre care cred că e o mare plictiseală – sunt de acord cu colegul meu Sebastian Vizan, care-a scris pe larg despre film – am văzut și niște documentare noi. “Rotten” e unul dintre ele și vi-l recomand cu inima toată inima. Sezonul anterior (primul) era concentrat mai ales la lumea americană, motiv pentru care nu m-a impresionat. Sezonul doi însă e o capodoperă. 

Realizatorii au dat zoom out din S.U.A. și privesc problemele lumii când în ansamblu, când îndreptându-și atenția asupra unor puncte de pe tot globul reprezentative pentru problema despre care vorbesc. Urmărind episoadele din seria documentară, care vorbesc despre vin, avocado, apă, zahăr, ciocolată și dulciuri, privești lumea dintr-o perspectivă dublă, și globală, și locală, și începi să înțelegi mai bine cum apar toate conflictele din toată lumea, violențele și frustrările care duc la apariția unor schimbări socio-politice dramatice (de tipul popularității partidelor populiste). De exemplu, înțelegem mai bine conflictul dintre micii producători care tre să țină piept corporațiilor internaționale sau capitalismul globalizat actual, un fel de capitalism 2.0, care favorizează noțiuni abstracte (costul cel mai mic) în defavoarea celor umane (împlinirea și bunăstarea comunităților locale).

Mi-a plăcut foarte mult episodul despre vin și producătorii de vin din Languedoc, Franța. Vinul lor nu mai e căutat, inclusiv în Franța, căci vinul spaniol e mai ieftin (mâna de lucru mai ieftină) și are aproape același gust. În plus, vinurile chinezești – China e în plină ascensiune la capitolul ăsta, regiunea Ningxia, fost deșert transformat de chinezi în teren pentru podgorii, fiind vârful de lance – încep să cucerească piața și distribuitorii. Așa au ajuns producătorii francezi de vin să-și facă dreptate cu propriile mâini. Și-au făcut o asociație care inițial trebuia să le apere drepturile și care e acuzată în ultima vreme de atacuri teroriste împotriva distribuitorilor de vin care cumpără vin spaniol sau de alte origini decât francez.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Urmărește-ne pe Google News