ComenteazăÎn plus:
- Expoziția de fotografie “Mingea roșie cu buline albe”, în care aflăm despre importanța jocului în orice vremuri, mai ales cele grele.
- Filmul “Capernaum”, care ne provoacă să nu mai ocolim subiectul sărăciei.
- Cartea de memorii “În mișcare” a scriitorului Oliver Sacks.
TEATRU: “Jurnal de România. 1989”, regia Carmen Lidia Vidu, Teatrul Național București
Invitație la empatie
La Teatrul Național București a avut premiera, zilele trecute, spectacolul “Jurnal de România. 1989”. E regizat de Carmen Lidia Vidu, cu Oana Pellea, Ion Caramitru, Florentina Țilea și Daniel Badale în distribuție și elemente multimedia de Cristina Nicoleta Baciu.
Spectacolul e unul de tip documentar. Îți prezintă realități, situații și mărturii, fără să-ți spună ce să crezi. Vorbește despre cum au trăit oamenii Revoluția, prin propriile lor mărturii, lucru care mi-a amintit de cartea “Stasiland”, în care o jurnalistă australiancă documentează mărturiile oamenilor care au trăit – și cum au supraviețuit – în Germania de Est.
Revenind la spectacolul de la TNB, ca structură, avem reprezentanții de tip monolog susținute de patru actori puternici, între care vedem înregistrări video cu specialiști în teme legate de Revoluție: Germina Nagâț (membră în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității), Dennis Deletant (istoric britanic specializat în istoria României) și Dan Voinea (fost procuror militar, cel care a instrumentat cazul Revoluției în 1989, înainte de uciderea soților Ceaușescu).
Intervențiile video ale specialiștilor sunt ca niște garnituri pe lângă felul principal, mărturiile celor patru actori. Rolul lor e să dea contextul acelor vremuri în care se întâmplau toate lucrurile pe care le povestesc protagoniștii.
Toate elementele spectacolului sunt turnate într-o formă de prezentare multimedia – elemente video interactive ca de bandă desenată – , un limbaj care ne este comun tuturor prin consumul de social media.
Actorii nu sunt neapărat actori, uneori ai senzația că sunt pe scenă chiar ei înșiși la o discuție ca de la om la om. Sau că își joacă propriul rol așa cum face oricine vorbește în public – să spunem, la un Ted Talk, pe care chiar regizoarea îl indică drept una dintre sursele de inspirație pentru un astfel de discurs în spectacol.
Oameni diferiți, trăitori sub comunism
Vedem pe scenă patru povești de viață în care Revoluția este unul dintre episoade, unul foarte important. Ideea e că nu avem parte doar de povestea personală legată de Revoluție, ci și de tot contextul vieții personajului – cum s-a format, în ce familie a crescut, în ce fel și-a trăit viața până atunci -, căci prin context putem să ne apropiem de o înțelegere reală a unui om.
Dintre actori, doi provin din familii de intelectuali care au pierdut totul din cauza regimului comunist – Ion Caramitru și Oana Pellea -, unul e dintr-o familie de muncitori – Daniel Badale, pe care Revoluția l-a prins în timpul stagiului militar, așa că a fost unul dintre militarii activați, teoretic, împotriva populației, iar Florentina Țilea, dintr-o familie în care tatăl lucra în Armată, iar ea, adolescentă la vremea aia, avea parte de călătorii în Germania democrată, prin cercul artistic al regimului comunist.
Diverse grade de privilegii și câștiguri, diverse grade de sacrificii sau pierderi. Primim toate informațiile acestea nu pentru a ne forma o judecată, ci pentru a încerca să înțelegem destine de oameni adevărați, punându-ne în pielea lor: noi, dacă eram în locul lor, cum am fi procedat? Cum era să trăiești atunci?
Când te gândești că, în 2020, sunt contemporani oameni de 50-60-70 de ani care au trecut prin niște întâmplări fantastice, aproape de neînchipuit acum, cu tinerii din generația Z, cei a căror viață e atât de strâns legată de internet și de libertate, parcă începi să înțelegi un pic mai bine lumea în care trăim.
Cum a refuzat Caramitru să candideze ca președinte
Dincolo de simpatii și antipatii, mi s-a părut foarte interesant să-l văd pe Ion Caramitru cum își spune povestea implicării în Revoluție, cum a ajuns să spună acel “Fraților, am învins” în direct pe postul de televiziune.
Interesante mi s-au părut și efectele acelui moment de implicare: conform lui Caramitru, Iliescu și ceilalți i-au propus să fie el, Caramitru, candidatul la Președinție, pentru că avea charismă și era faimos deja prin munca de actor, plus că făcuse și Revoluția activ. El a refuzat, iar restul e istorie.
Dintre toate cele spuse pe scenă, un lucru mi-a rămas ca un ghimpe: vehemența cu care doamna Nagâț de la CNSAS declară comunismul românesc un comunism al analfabeților (în contextul în care încearcă să explice că la noi nu a existat un comunism intelectual).
Mi-ar plăcea să nu ajungem să-i transformăm în dușmani, să-i antagonizăm pe muncitori sau pe cei care veneau din medii neintelectuale.
Oamenii care s-au mutat de la sat la oraș pentru slujbele în fabricile comuniste, primele generații din familiile lor care făceau pasul acesta spre altă lume, erau la fel de îndreptățiți să spere la o viață mai bună ca oricine altcineva – și cei care lucrau în Armată, și cei care transmiteau Revoluția în direct la televizor. Și în acest caz ne întrebăm: “Oare eu ce aș fi făcut?”.
Una peste alta, mi se pare excelent că avem un spectacol politic la TNB. Sunt foarte curioasă cum/dacă o să influențeze asta repertoriile teatrelor de stat.
Spectacolul se joacă în perioada următoare pe 8, 9 și 10 septembrie. Un bilet costă 50 de lei. Scaunele sunt grupate câte două, cu spații între ele.
EXPOZIȚIE: “Mingea roșie cu buline albe”, facebook.com/mingearosie/
Efectul unei mingi
În perioada stării de urgență, BRD, prin Fundația9, a oferit burse pentru artiștii independenți. Ce proiecte au ieșit din bursele acestea, vedeți pe Artists Rooms (fundatia9.ro/artists-rooms).
La Rezidența BRD Scena9 din București sunt expuse câteva dintre ele.
Cel mai mult mi-a plăcut (de fapt, cam singurul dintre cele expuse) proiectul “Mingea roșie cu buline albe”. Partea bună e că are și o viață online, pe pagina de Facebook cu același nume, așa că puteți să o vedeți și dacă nu mergeți la galerie – care e însă deschisă, cu normele sanitare de protecție.
Proiectul a ieșit din mințile și munca lui Andrei Nacu, artistul vizual, și Mădălina Muscă, antropolog.
Au adunat de la oameni fotografii de familie în care ei, copii în vremea comunismului, se jucau cu mingea roșie cu buline albe.
Fiecare fotografie e însoțită de un text în care protagoniștii, adulții de azi, povestesc ce însemna mingea aia în viața lor, despre visurile lor de copii, despre formarea lor, despre relația pe care o aveau cu regulile.
Țin minte, de exemplu, că una dintre protagoniste avea două astfel de mingi și se juca doar în casă cu ele, să nu le strice. Sau că un grup de copii dădea spectacole de teatru la scara blocului la care părinții lor plăteau bilete; din banii strânși așa și-au luat mingea asta cu buline cu care se jucau toți.
E o privire umană asupra acelor vremuri, căutând ceea ce îi unea pe oameni, chiar dacă fiecare și-a trăit experiențele într-un mod unic, și asta m-a emoționat foarte mult.
FILM: “Capernaum”, regia Nadine Labaki, vimeo.com/independentafilm
Ce șanse pentru mai bine oferim
“Capernaum” a câștigat, în 2018, premiul juriului la Cannes. Regizat de libaneza Nadine Labaki, spune povestea unui băiat libanez – jucat de un copil refugiat sirian, fără experiență actoricească – care trăiește într-o familie săracă, cu mulți copii și cu părinți neglijenți.
Zain, acest băiat care-i inteligent fără să-l fi învățat cineva asta, fuge de acasă, ajunge în casa unei imigrante ilegale din Etiopia și, până la urmă, își poartă singur de grijă.
În final, închis (rămâne să descoperiți pentru ce crimă și ce sentimente vă trezește – îl condamnați sau nu), copilul își dă în judecată părinții pentru faptul că l-au născut.
Scena din sala de judecată, cu momentul tensionat între copil-judecător-părinți, e sfârșitul cu care filmul începe, iar între cele două puncte, copilul ne povestește (indirect, adică fără vorbe, ce alegere bună!) tot ce s-a întâmplat și ce l-a adus în punctul ăsta. Foarte bine construit arcul narativ. Dincolo de merite tehnice, e un film cu multă emoție.
În “Capernaum”, cu povestea lui Zain, vedem ce înseamnă, concret, sărăcia și cum oamenii care se nasc în familii sărace de generații la rând au foarte puține spre deloc șanse de a ieși din ea. Cum sărăcia se moștenește foarte ușor, pentru că societatea nu e construită cu gândul la a-i ajuta pe toți membrii ei, chiar și pe cei obligați (de regulile nedrepte ale jocului) să trăiască la periferia ei.
Mai intră în discuție și importanța educației sexuale și emoționale, dar și violența împotriva fetelor care, în sărăcie, ajung să fie vândute de părinții lor.
Dacă vă temeți că e cu poverty porn, adică imagini cu sărăcie folosite exagerat pentru efectul emoțional, stați liniștiți, nu e cazul. Filmul are happy end și e așa doar pentru că e un film. În realitate, Zainii nu cred că au parte de un final fericit.
Filmul e pe contul de Vimeo On Demand al distribuitorului Independența Film, costă 3 dolari închirierea.
CARTE: “În mișcare”, de Oliver Sacks, Editura Humanitas
Doza de optimism
Pe Oliver Sacks îl iubesc de vreo doi ani, de când am citit „Omul care își confunda soția cu o pălărie”. Recent, am ajuns și la “În mișcare”, cartea sa de memorii, care m-a făcut să-l iubesc și mai mult pe neurologul scriitor care, prin munca sa și felul în care și-a trăit viața, ne-a învățat să ne folosim empatia pentru a construi o lume mai bună.
Am început volumul de memorii prin a fi șocată. Credeam că-l cunosc pe Sacks, dar după câteva pagini, mi-am dat seama că ce știam eu era doar o mică parte din universul care-l definea.
În tinerețe, a făcut culturism și a bătut niște recorduri la capitolul ăsta, a fost motociclist – obișnuia să facă plimbări lungi pe motor prin State, pe care ni le povestește cu așa de mare naturalețe că ai senzația că faci tu însuți acele drumuri.
Mi-a amintit că oamenii sunt mai mult decât par la prima vedere. Că suntem așa de complecși, alcătuiți din atât de multe părți, unele chiar contradictorii, dar tocmai aici e frumusețea.
În memoriile lui, Sacks ne lasă să vedem omul din spatele scriitorului și a medicului. Aflăm în ce familie s-a născut, cum a crescut, ce experiențe l-au format, ce visuri avea, cum se împăca cu piedicile lui. Mi se pare emoționant că a moștenit talentul de a povesti de la părinții lui, mai ales de la tată, care erau tot medici și care obișnuiau să povestească tot felul de cazuri medicale.
La fel de mult m-au impresionat optimismul care i-a condus toată viața, chiar și atunci când se lupta cu depresia sau cu boli fizice, care l-au chinuit de-a lungul vieții.
Cartea, apărută la Humanitas, costă 43 de lei. O să iasă și un film despre viața lui.