ComenteazăMirela Petre
TEATRU: In a Forest Dark and Deep, unteatru, regizor Iarina Damian
Arta de a lucra cu emoțiile spectatorului
De la începutul lui martie, unteatru are un spectacol nou foarte bun. Se numește In a Forest Dark and Deep și e cu Tudor Chirilă (actorul Tudor Chirilă, pe care l-ați iubit, poate, în Biloxi Blues-ul de la Teatrul Comedie, din 2006) și Mihaela Sîrbu (o știți dacă ați văzut filmul Alice T., e mama), după un text de Neil LaBute, regizați de Iarina Demian.
În primele câteva minute, te obișnuiești cu rolul tău de spectator-voyeur, cum stai acolo, pe-o bancă parte din decorul care construiește lumea celor doi, o cabană în fundul pădurii, unde s-au întâlnit să împacheteze lucruri și să despacheteze emoții. Apoi începe avalanșa: întâmplările vin una după alta într-un ritm complet imprevizibil. Când crezi că ai înțeles despre ce e vorba, când ai impresia că tragi o concluzie, vine încă o dezvăluire care te lovește direct în piept și te lasă fără respirație. Reconfigurezi rapid tot ceea ce credeai că știi și stai cu sufletul la gură în continuare, timp de o oră și jumătate
Și pentru asta îi apreciez foarte tare pe regizoare, dar mai ales pe actori, Mihaela Sîrbu și Tudor Chirilă. Își dozează energia foarte bine și știu cum să lucreze împreună să ne surprindă și să ne implice, cu emoțiile, în jocul lor.
Asistăm la câteva ore din viața a doi frați. El e “jegosul penibil” și ea e “intelectuala p…i”, după descrierile pe care și le fac chiar ei. Doi frați care s-au înstrăinat unul de altul, cu toate frustrările aferente. De o parte stau lucrurile nespuse între ei, așa cum se întâmplă în orice relație, și, de cealaltă, sunt cele repetate la infinit. Încearcă să învețe din nou să își vorbească, să se arate de-adevăratelea, fără frica de a fi judecați și fără rușinea de a recunoaște greșeli și minciuni.
Următoarele reprezentații sunt pe 9, 14 și 17 aprilie, de la ora 21, și pe 24 aprilie, la ora 20. Biletele sunt 75 de lei și sunt disponibile pe unteatru.ro/bilete.
FILM: The Man Who Killed Don Quixote, Cinema Muzeul Țăranului, r. Terry Gilliam
Bucuria unei povești
Cel mai recent film al regizorului american Terry Gilliam, la care a lucrat mai mult de douăzeci de ani, ajunge la finalul lunii și în cinematografele de la noi (nu punem la socoteală proiecțiile de la Festivalul TIFF din Cluj). Filmul e făcut după un scenariu scris de Terry Gilliam în colaborare cu Tony Grisoni (scenarist la Fear and Loathing in Las Vegas, serialul The Young Pope).
Despre bucurie cred că e The Man Who Killed Don Quixote; mai exact, bucuria de a spune o poveste. În cazul ăsta, e un mit clasic, povestea lui Don Quixote, reinterpretat cu imaginație, curiozitate și chef de joacă. Rama în care pune povestea asta – ca la școală, dacă mai știți povestirea în ramă – și prin care strecoară tot felul de comentarii ironice despre obiceiurile proaste pe care le are societatea actuală, e lumea mercantilă a industriei filmului, pe care nu o interesează emoțiile cât profitul. Felul în care regizorul face să comunice povestea-ramă cu povestea-miez e una dintre marile frumuseți ale filmului.
Adam Driver e regizorul cătrănit, care vrea să facă un film perfect despre Don Quixote în timp ce se luptă cu frica de eșec, și Sancho Panza fără voie, Stellan Skarsgård e șeful care plătește factura pentru toate extravaganțele, iar Jonathan Pryce e Don Quixote însuși.
The Man Who Killed Don Quixote e un film suprarealist comic, stil pentru care Terry Gilliam chiar e faimos. Umorul mi s-a părut că se trage din Monty Python Holy Grail, filmul lui 1975, doar că-i un umor mai trecut prin viață – un pic mai cumpătat, un pic mai reflexiv, dar la fel de direct.
Primele proiecții sunt la Cinema Muzeul Țăranului pe 27 martie, de la 19.00, și pe 29 martie, de la 17.45. Biletul e 10 lei și se cumpără de pe eventbook.ro.
CARTE: Manualul, Epictet, Editura Seneca
De tras sufletul puțin
S-a născut în Turcia și a trăit în Grecia. A fost sclav, libertul (adică sclav eliberat) și secretarul împăratului Nero, profesor de filosofie, fondator de școală. A scris mult, dar multe s-au pierdut, așa că am rămas cu câteva Diatribe, plus Manualul. Epictet e stoic și, împreună cu Seneca și Marcus Aurelius, reprezintă partea de final a stoicismului, un curent filozofic în care rațiunea e nordul busolei.
Manualul lui Epictet e despre echilibru – între eu și lume, între minte și corp, dar și în sinea eului. E despre cum să te împaci cu lumea și cum să trăiești armonios fără să-ți faci ție rău, dar nici altora. Dacă vreți să vă împrieteniți cu filosofii, părerea mea e că Epictet e un început potrivit. Senzația lecturii e cam ca la poezie. Plus că se și asortează cu vremurile: când totul e așa de agitat și solicitant, parcă ai nevoie de un spațiu, inclusiv mintal, unde să-ți mai tragi sufletul.
Cartea asta în ediție specială, publicată de Editura Seneca, e și un obiect frumos în sine. Hârtia e reciclată și-i texturată, foarte plăcut de simțit în vârful degetelor, cu ilustrații făcute de Iulia Costache, iar designul aerisit lasă loc pentru gânduri, să zboare unde vor ele.
E 39 de lei pe edituraseneca.ro sau în librării. Mai există și varianta audiobook (30 de lei), pe vocea lui Victor Rebengiuc, dacă preferați așa.
PODCAST: The Secret History of the Slave Behind Jack Daniels Whiskey, gastropod.com
În spatele lui Jack Daniels
Jack Daniel, cu pălărie albă și barbă, într-o fotografie de la începutul secolului XX cu prietenul său George Green, fiul lui Nearest Green, în dreapta lui
Lui Nearest Green trebuie să îi mulțumim pentru whiskey-ul Jack Daniels. Nearest, un sclav afro-american, l-a învățat pe Jack Daniel să facă whiskey și tot el a fost, zeci de ani la rând, principalul distilator în distileria Jack Daniels, cel care lucra și conducea efectiv toată afacerea. Din cercetări, pare că Nearest și familia lui au trăit bine, erau bogați și respectați, și că se împăcau bine cu familia lui Jack Daniel. Era, de fapt, o colaborare de care ambele părți erau mulțumite.
De-a lungul timpului însă, Nearest a fost scos din povestea lui Jack Daniels. Se ajunsese la o legendă care nu mai avea legătură cu realitatea. Până de curând, când povestea adevărată a fost redescoperită în mai multe etape: un om de PR i-a vândut pontul unui jurnalist la aniversarea de 150 de ani a companiei, jurnalistul a investigat și a publicat în The New York Times un material care vorbea pentru prima oară despre Nearest Green, apoi o tipă, care a citit respectivul articol, a mers în orașul unde s-a întâmplat totul, a cercetat arhive, a stat de vorbă cu urmașii celor doi și a pus cap la cap fiecare bucată de informație.
Aflați povestea din episodul The Secret History of the Slave Behind Jack Daniels Whiskey din Gastropod.