Când te gândești la Leprozeria de la Tichilești, județul Tulcea, asociezi locul, fără să vrei, cu unul uitat de lume și de Dumnezeu, cu oameni hâzi și răi. În realitate, este pe dos.
Spitalul Leprozerie Tichilești e construit în potcoava unui deal, înconjurat de natură, păsări și animale, zonă care pare un colt de rai. În contrast cu starea jalnică a clădirilor.
Puținii oameni care mai sunt aici, angajați și bolnavi, sunt recunoscători lui Dumnezeu pentru că văd viața altfel decât majoritatea.
Timp să ai să îi asculți pe toți! Din cei 180 de bolnavi câți erau aici la apogeu, au rămas doar zece, cu vârste între 50 şi 90 de ani.
Lucian este cel mai tânăr. Este originar din Slatina, are 50 de ani și a ajuns la Leprozerie la 12 ani. Chiar dacă de-a lungul timpului au mai fost vizitați de reporteri, Lucian tot are emoții atunci când vorbește, iar detaliile le afli greu de la el. Trăiește într-una din camerele din curte.
“Sunt aici de la 12 ani. Mai aveam unu (coleg de spital – n.r.) cu care ieșeam”, spune zâmbind Lucian.
„Ați întâlnit un om care să fie de 73 de ani într-un spital?”
În schimb, tanti Hima, ucraineancă din Chilia Veche, este de peste 70 de ani în Leprozerie și locuiește pe deal, într-una din casele construite în zonă, singura din cele cinci, încă locuită.
A ajuns în Leprozerie înainte să împlinească 18 ani. Când mergi la ea în vizită, îți trebuie mult timp pentru a o asculta. Chiar dacă are 90 de ani, împliniți în iunie, măcar o dată pe zi coboară în curte pe treptele abrupte care fac să sufle greu și un om în putere.
Tanti Hima îți poate povesti multe: despre cum a ajuns la Tichilești, despre familia sa cu mulți frați, despre soțul pe care l-a cunoscut aici, despre locurile vizitate, dar și despre Dumnezeu pe care l-a găsit cu ajutorul unor misionari baptiști veniți în vizită. Se mândrește cu vârsta sa înaintată și cu “recordul” de stat în spital.
Când este cald îi place să stea pe un scaun pe prispa casei, unde citește din cărți bisericești.
„Sunt bătrână, dar fără ochelari văd și muntele ăla de acolo. Au venit niște domni aici la control la instituție. Când am ieșit, le-am zis: vă pun o întrebare. Ați întâlnit cât umblați în țară și peste hotare, o persoană care să fie de 73 de ani într-un spital?”
„Le-am promis, dar nu am reușit”
De cei zece pacienți de la Tichilești au grijă 21 de angajați, care nu îi consideră bolnavi, ci ca fiind parte din familia lor.
Directoarea Cristina Lazarim a trăit printre ei de la 12 ani, de când și-a însoțit tatăl care era contabil aici, ca și ea. S-a luptat să le ofere condiții cât mai bune și să nu le lipsească nimic. De cele mai multe ori, iau masa împreună – bolnavi și angajați, aceștia din urmă punând la bătaie și pachetele lor de acasă.
“Vara mâncăm cu toții în curte. Am fost cu o parte dintre ei, care au putut să meargă și cărora religia nu le interzice, la spectacol la Fuego. Am fost împreună și la o petrecere câmpenească, într-o comună din apropiere”, povestește Cristina Lazarim.
Pentru ea, crescută de mică aici, legătura cu bolnavii este una specială. Fiecare i-a fost ca un bunic sau o mătușă, de aceea se luptă să le ofere cât mai mult. Un singur lucru nu a reușit încă, desi le-a promis asta: să îi ducă să vadă împreună marea.
“Le-am spus că îi duc să vadă și ei marea vara asta, dar nu am reușit. Poate ne iese vara viitoare. Cu ei este și mai greu cu transportul, pentru că sunt bătrâni, nu pot fi transportați departe, este obositor. Vrem să mergem undeva aproape, la 2-3 ore distanță. Să se bucure și ei că au văzut marea”, spune cu regret Cristina Lazarim.
Citește și:
REPORTAJ: Moș Ioan Onofrei, veteranul cu 300 de lei pensie, obligat de foame să culeagă și să vândă flori / FOTO