ComenteazăPasionaţii de curse hipice sau curioşii care merg duminica dimineaţa pe hipodromul din Ploieşti să vadă întrecerile de trap i-au auzit numele printre câştigători. La început, a fost o surpriză faptul că o femeie are meseria de driver şi participă la cursele de trap.
Surpriza cea mai mare a fost însă în urmă cu doi ani, atunci când prima cursă hipică organizată la Ploieşti după renovarea şi redeschiderea hipodromului a fost câştigată de o femeie: Roxana Popa. Ea este una dintre cele foarte puţinele femei driver în curse hipice. Atât de puţine încât ajung degetele de la o mână să le numeri. Concret, la Ploieşti sunt doar trei doamne care concureză în sulki împotriva bărbaţilor. Şi, chiar şi în această meserie, femeile demonstrează că nimic nu e imposibil şi se clasează printre învngătoare într-o lume a bărbaţilor.
De la afaceri, pe hipodrom
Roxana Popa este soţie, mamă şi a fost femeie de afaceri. Acum este tehnician veterinar, antrenor de cai şi driver în curse hipice. Câţiva ani buni, prahoveanca a deţinut o firmă care avea ca obiect de activitate comerţul cu cereale. În anul 2011, a decis să pună punct activităţii economice care nu o împlinea deloc, aşa că a vândut firma, maşinile, a renunţat la tot şi a luat-o de la capăt, urmându-şi pasiunea.
Iar pasiunea Roxanei sunt caii şi cursele hipice. De profesie tehnician veterinar, Roxana Popa a primit primul cal de la părinţi, la vârsta de 14 ani. Atunci a îmvăţat ce animal frumos şi inteligent este calul, a învăţat să-l îngrijească, să-l iubească, să comunice cu el şi să nu se teamă. Au trecut însă mulţi ani şi a fost nevoie de multe experienţe până când pasiunea s-a transformat în profesie.
„A fost o schimbare radicală. După 13 ani de făcut un lucru care nu mă împlinea ca om, am renunţat la tot, am vândut tot şi am spus vreau să o iau de la zero pentru că vreau să am împlinirile mele sentimentale, ca om”, îşi aminteşte Roxana Popa.
Ce sfat are pentru cei prinşi în capcana unei vieţi profesionale care nu îi împlineşte deloc? E modestă şi spune că nu vrea să dea lecții, dar îşi doreşte ca cei care au fost ca ea să lupte pentru ceea ce visează, pentru pasiunile lor. „Totul ţine de Dumnezeu în primul rând şi de mentalul fiecăruia”.
O zi la „serviciu”
Pentru Roxana, „serviciul” este ceva cu totul aparte. În primul rând, pentru că nu a privit niciodată ceea ce face ca pe un job, chiar dacă din asta trăieşte. Este, mai degrabă, un amestec fericit de loc de muncă şi pasiune.
„Nu pot să spun că e serviciu. La serviciu mergi la program, faci ce ai de făcut, îţi termini ziua de lucru, apoi îţi vezi de viaţa ta. Cel puţin aşa fac mulţi dintre cei care au un serviciu clasic, ca să spun aşa. Eu aici vin cu drag. Şi aici e viaţa mea. Vin pentru că ştiu că trebuie să le dau să mănânce, să fac performanţă cu ei. Am satisfacţii mari, pe lângă serviciu”, spune Roxana Popa.
Este colegă de serviciu cu soţul ei. Împreună, îngrijesc animalele de la adăpat la hrănit, de la ţesălat la uns copitele.
Cot la cot cu soţul său, dar şi cu alţi bărbaţi. Roxana se ocupă de sănătatea cailor, îi spală, îi răcoreşte, îi înhamă, îi aleargă. Pe scurt, animalul nu este doar un animal sau obiectul muncii, ci un sportiv: „Le oferim tot ceea ce înseamnă confortul unui sportiv de perfomanţă”, spune ea.
În prezent, antrenează cinci cai. Îi îngrjeşte şi îi iubeşte. Vorbeşte cu ei şi ştie că animalele o ascultă şi o înţeleg. Îi felicită atunci când obţin performanţe alături de ea.
Suferă cu toată fiinţa ei atunci când vede un cal rănit: „Nu mă întrebaţi cum e când văd un cal în suferinţă, sufăr şi eu mai mult decât trebuie. Mă sfâşie pe dinăuntru. Toată lumea îmi spune să fiu tare, dar nu pot”.
În micul „birou” de lângă grajd are totdeauna cubuleţe de zahăr pentru a-şi „trata” prietenii necuvântători. E suficient gestul femeii şi calul ştie că îl aşteaptă ceva bun. Sunt imagini greu de descris în cuvinte, dar care exprimă cum nu se poate mai bine felul în care omul şi calul pot comunica.
Un vis împlinit
Una dintre poveştile de suflet ale Roxanei Popa este legată, bineîneles, de un cal. Mai exact, de calul cu care a câştigat prima cursă pe hipodromul renovat şi redeschis în urmă cu doi ani.
Roxana Popa spune că a visat la premiul de deschidere încă de când s-a dărâmat hipodromul.
Pe hipodromul în ruină a îngrijit un cal încă de mic. Suvenir este numele lui. Apoi, animalul a fost vândut şi a ajuns la curte, la un proprietar care nu este pasionat de curse.
„Am visat să-l mân în perioada aceea, când avea doi – trei ani, dar nu am apucat pentru că eram novice şi nu era un cal din grajdul nostru. Am plecat de pe hipodrim cu promisiunea că voi mâna într-o bună zi. Cinci ani mai târziu, l-am regăsit printr-o minune. Proprietarul a fost încântat de ideea de a merge pe hipodrom, l-a adus pe hipodrom şi am câştigat împreună cursa. A fost un vis împlinit”, spune Roxana.
În voce i se simte o umbră de duioşie.
Acum, Suvenir are 9 ani şi a ieşit la pensie. Calul cu care câştigă acum curse are un nume cu răsunet: Renumit.
Femeie într-o lume a bărbaţilor
Cum e să fii femeie într-o lume a bărbaţilor? „Pentru mine e ceva obişnuit acum, dar la început a fost greu. Unii îmi spuneau să merg la cratiţă, alţii mă încurajau. Trebuie să fii o luptătoare, să ai psihicul tare, să ştii ce vrei şi să obţii ceea ce-ţi doreşti”, este micul „secret” al Roxanei.
Bărbaţilor care o trimiteau „la cratiţă” le-a spus să-şi vadă de treaba lor.
Acum, când oamenii aud că este antrenor de cai, nu mai sunt atât de surprinşi. Surpriza mai mare este a femeilor, care o întreabă dacă nu se teme.
„Cea mai ciudată reacţie o au femeile: unele m-au aplaudat, altele mi-au spus că lucrez cu animale frumoase. Au fost şi femei care au spus: nu aş intra acolo, cum, nu ţi-e frică? Nu-mi e frică. Nu mi-a fost frică decât de Dumnezeu. Poate că am intrat în panică la câte un accident, dar atunci, pe moment, te aduni şi faci ce ai de făcut ca să-ţi fie bine şi ţie, şi calului şi cred că abia după realiezi ce se întâmplă”, spune Roxana Popa.
Fericirea cea mare este că soţul o înţelege şi o sprijină în tot ceea ce face. Ca familie, a trăit şi momente în care s-au „înfruntat” pe pistă. Au fost două curse în care printre adversari Roxana Popa l-a avut pe soţul său. Una dintre curse a fost câştigată de el, pe cea de-a doua a câştigat-o ea. Cum e să pierzi în faţa nevestei?
„Ceva normal”, răspunde soţul Roxanei.
Fiul femeii, care acum are 16 ani, nu îi urmează pasiunea.
„Îi plac caii, vine, mă aplaudă, dar preferă fotbalul. Am încercat să-l fac călăreţ, dar s-a speriat şi a renunţat”, povesteşte ea.
„Nu aş face nimic altceva. Am făcut şi nu a mers”
După ce a încercat diverse lucruri în viaţă, Roxana Popa spune că e un om împlinit.
Povesteşte că atunci când urcă în sulki şi mână calul sentimentul e indescriptibil.
„Nu aş face nimic altceva. Am făcut şi altceva şi nu a mers”, spune ea.
Cum e să mergi la servciu şi să fii premiant? „Nu poţi să fii tot timpul premiant. Simt că mi s-au împlinit visurile, creşte inima-n tine când ai asemena satisfacţii”.
E mai mult noroc sau mai multă muncă? „E pasiune, Dumnezeu mi-a dat pasiunea, m-a ndrumat şi apoi multă muncă”.
Peste 5 ani, Roxana Popa se vede făcând exact acelaşi lucru, numai că „undeva mult mai sus, tot cu caii, tot cu familia, dar mai sus ca performanţe”. Poate până atunci hipismul românesc va ajunge la nivelul la care a fost cândva şi pe care pasionaţii de cai de curse îl merită cu adevărat.