- Ultimul spectacol pe care îl va avea actorul nu a fost încă reprogramat. Cei care doresc să-l vadă pe Mihai Mălaimare pe scenă în piesa aniversară pot urmări aici programul evenimentelor din cadrul proiectului Străzi deschise.
La 73 de ani, Mălaimare a jucat penultimul spectacol pe Calea Victoriei, în stradă, printre oameni. Spectatorii i-au înmânat flori, iar el a dăruit, la rândul său, un buchet soției Anca Florea. „Nu am fost un soț prea bun. Am pus teatrul înaintea familiei ca un dobitoc”, a spus Mălaimare la finalul spectacolului.
Cu fața și mâinile vopsite până la cot și cu un frac negru, pe 30 de grade Celsius în soarele încă fierbinte de la sfârșitul de august de București, Mălaimare a intrat pe scena improvizată de pe Calea Victoriei, în zona Muzeului Național de Istorie. Aproximativ 200 de persoane a strâns actorul. Stau pe jos, pe scările muzeului sau în picioare. Au venit să-l vadă pe actorul care a mai ținut încă un spectacol de pantomimă, după 50 de ani de spectacole.
„Mi-ar fi plăcut să-i văd mai mult”
Carmen a venit la spectacol alături de partenerul ei și are în mâini un buchet de trandafiri roz-portocalii. Sunt pentru actorul Mălaimare. „Păcat că se retrage… ceea ce face cu spectacolele stradale este foarte, foarte frumos. Actorii sunt de apreciat pentru că stau atât de mult îmbrăcați și costumați”.
O altă Carmen, tot iubitoare a teatrului și admiratoare a lui Mălaimare crede că teatrul ar trebui să iasă mai des în stradă, printre oameni: „Mi-ar fi plăcut să-i văd mai mult. Mie îmi e greu să merg până la teatrul Masca, locuiesc în Titan”. De asemenea, ea crede că teatrul stradal „îi face pe oameni să fie mai prezenți, e mai interactiv”.
„Dacă vrei să fii cineva, nu poți să mergi ca pe iarbă”
Înainte de a începe spectacolul, Mihai Mălaimare a povestit ce urmează să interpreteze. Este drumul actorului care trece prin șapte niveluri, văzute ca niște încăperi: prima este debutul actoricesc, prima scenă pe care joacă. Actorul găsește un costum pe care îl probează și i se potrivește – adică poate continua în această profesie. „E costumul meu, costumul care m-a așteptat, care-mi permite să pot fi în continuare actor”. Aici dă și de primul admirator care îi strânge mâna, deși tânărul actor nu simte că merită această admirație, povestește Mălaimare.
A doua cameră vorbește despre școala pe care a urmat-o actorul, despre institutul de teatru care l-a format. A treia cameră este despre piedicile prin care a trecut ca actor: „Dacă vrei să fii cineva, nu poți să mergi ca pe iarbă. Drumul unui actor este un drum plin de dealuri, de munți și de prăpăstii. Drumul nostru nu e niciodată o câmpie lină”, le mai explică Mălaimare spectatorilor.
„Am pus teatrul înaintea familiei, iar aceasta este o chestiune pentru care voi avea de plătit”
A patra camera este cea în care actorul nu găsește un discurs pe care îl avea pregătit și care era scris pe o foaie. Astfel, actorul apelează la suflet și își găsește cuvintele acolo. A cincea cameră este cea în care publicul aplaudă și actorul este „extaziat, bolnav de aceasta hrană pe care o constituie aplauzele pentru un actor”. Totuși, el își neglijează familia din dorința de a fi aclamat de public: „Am pus teatrul înaintea familiei, iar aceasta este o chestiune pentru care voi avea de plătit”.
Penultima încăpere este cea a circului unde e un acrobat care cade și se rănește. Dar Mălaimare îi dă inima sa, ca el să poată merge mai departe, să-și ducă arta. Ultima camera este aceea în care se vede neputința: „În ultima cameră sunt bătrân”. Ușile nu se mai deschid și actorul cu experiență lasă loc tinerilor. Povestea se închide într-un cerc, cu spectatorul de la începutul actului, care e și el bătrân și îi strânge, din nou, mâna.
„Absolut tot ceea ce am gândit la teatrul Masca i se datorează Ancăi Florea”
La finalul spectacolului, de pe chipul actorului Mihai Mălaimare se scurgeau picuri de transpirație. Asta nu l-a oprit însă, să continue cu o „clovnerie” pentru copiii prezenți la spectacol.
Apoi, actorul a ținut o pledoarie pentru soția lui. „Vreau să vă vorbesc despre cineva. Despre cea care a înființat teatrul – eu doar am executat ordinele ei […] cea care a construit marile proiecte ale teatrului Masca. Absolut tot ceea ce am gândit la teatrul Masca i se datorează Ancăi Florea”, a declarat Mălaimare.
„Un spectacol jucat în sală e mai mult o informare culturală, în stradă, îi vezi pe oameni, le vezi sufletul”
Nici după toate aceste manifestanții, Mălaimare tot n-a plecat dintre oameni. A făcut poze cu ei, le-a dat autografe, au vorbit și le-a împărțit cărți. M-a invitat apoi în cortul alb amenajat pe Calea Victoriei, unde s-a refugiat după spectacol. Ne-a răspuns la întrebări în timp ce se curăța de machiajul mimului și mai lua câteva înghițituri de apă.
Despre teatrul jucat pe stradă și cel jucat în sala de spectacole, Mălaimare spune că „e ca diferența între o babă care crede în Dumnezeu și un politician care zice că crede în Dumnezeu. Un spectacol jucat în sală e mai mult o informare culturală, pe când aici, în stradă, îi vezi pe oameni, le vezi ochii, le vezi sufletul”.
Ce altceva ar fi putut fi
Chiar dacă joacă de 50 de ani, actorul are și alte pasiuni și crede că s-ar fi putut transforma în profesii, dacă nu ar fi făcut teatru. „Aș fi fost un senzațional chirurg, un foarte bun portar de fotbal sau un jucător de tenis. Sunt dibaci, la un moment am fost al 57-lea jucător de tenis de câmp din București. Puteam să fiu violonist, am făcut și școala de muzică, dar așa s-a ales”, spune Mălaimare.
„Sunt multe momente dificile ca actor. Atunci când publicul nu te înțelege, când nu izbutești să ajungi la inima lui. Sunt multe, dar astea fac parte din coșmarul condiției de a fi actor”, explică maestrul.
„Să creadă în ceva, în ce vor ei: în teatru, în public, în succes, în glorie, în trudă, în muncă, în izbândă, în toate”
În pofida succesului de care s-a bucurat de-a lungul timpului, actorul povestește că a trăit încă de la începutul carierei a încercat să se împace cu sentimentul că nu poate ajunge să fie cel mai mare actor român. „Eu am descoperit în anul al doilea de facultate că nu am nicio șansă să fiu cel mai mare actor român, dar asta nu m-a împiedicat să continui și să fiu un foarte bun om de teatru. Am simțit dintr-o dată că nu pot fi cel mai bun. E ciudat, că eram în anul al doilea de facultate, cum să afli atunci că n-ai să fii cel mai bun actor român? Dar așa a fost”,
Tinerilor actori le dorește „să creadă în ceva, în ce vor ei: în teatru, în public, în succes, în glorie, în trudă, în muncă, în izbândă, în toate”.