Despre Filmul „Parking”, Povestea De Dragoste Reflexivă A Unui Român Emigrat în Spania. Reporterul Libertatea, în Dialog Cu Regizorul Tudor Giurgiu, La Majoratul TIFF

de Mirela Petre
„Uite-un film de dragoste bun. Genul nu-l face să piardă din calitate. Răscolesc în memorie rapid în căutarea unui alt film românesc bun, care să fie o poveste la fel de solară, de optimistă. Nu-mi amintesc nici unul. Toate filmele românești bune de care-mi amintesc au teme greoaie”.

Sunt primele gânduri pe care le am imediat ce se termină proiecția filmului “Parking”, lansat în premieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), din Cluj-Napoca, primul festival internațional de film din România, fondat în 2002.

Pentru Tudor Giurgiu (46 de ani) ediția din 2019 a festivalului e dublu motiv de sărbătoare: în calitate de fondator și președinte al TIFF, sărbătorește 18 ani de existență a festivalului, iar în cea de regizor, lansarea celui de-al patrulea lungmetraj al său.

Regizorul a debutat în 2006 cu “Legături bolnăvicioase”, un film în care, cel mai probabil, i-ați descoperit pe actorii Maria Popistașu și Tudor Chirilă. Inspirat de romanul scris de Cecilia Ștefănescu, era tot un film de dragoste, unul construit în jurul unei relații incestuoase între un frate și o soră. Treisprezece ani mai târziu, iată, Tudor Giurgiu revine cu un film de dragoste, dar unul mai matur, mai reflexiv și mai sigur pe el.

Pe scurt, povestea

Inspirat tot de un roman – “Apropierea”, de Marin Mălaicu-Hondrari – , e un film conectat la vremurile sale. La începutul anilor 2000, un român, care pare mai degrabă că a fugit în Spania, se străduiește nu doar să supraviețuiască, ci să-și găsească rostul.

Adrian, interpretat de actorul Mihai Smarandache, lucrează ca paznic într-o parcare auto, care-i este și casă, și masă. E plătit prost, dar acceptă orice, căci unde să se ducă în altă parte și, oricum, patronul său, Rafael (jucat de Luis Bermejo), e singurul străin care-l înțelege și căruia poate să-i spună prieten.

Totul se schimbă când o întâlnește pe María (interpretată de Belén Cuesta), o femeie căsătorită, cântăreață la bas într-o formație locală, de care se îndrăgostește și alături de care lucrurile încep să aibă sens.

Filmări la Córdoba și în Sângeorz-Băi

Cu distribuție româno-spaniolă, și, de altfel, o întreagă echipă de producție la fel de mixtă, în film se vorbește aproape în totalitate în limba spaniolă. Cele mai multe din locurile unde a fost filmat tot din Spania sunt, o premieră pentru Tudor Giurgiu să filmeze în afara României. Cel mai mult s-a filmat în Córdoba și în Candás, plus câteva secvențe în Sângeorz-Băi.

Ultimul este orașul natal al lui Marin Mălaicu-Hondrari, scriitorul romanului și cel care l-a inspirat pe Tudor Giurgiu. La scenariu au lucrat împreună cinci ani. Au folosit romanul ca punct de plecare, dar au ajuns să transpună în film mai multe elemente biografice ale scriitorului. În 2017, au început filmările, în 2018 au montat și în 2019 a fost gata de lansare.

Lucrul la un film, întins pe mai mulți ani

Pare lung, dar e un proces de lucru tipic pentru Tudor Giurgiu care, pe lângă regizor și președinte de festival, mai e și producător de film, prin compania sa Libra Film, și conducătorul firmei de distribuție Transilvania Film.

Regizorul pare împăcat cu tipul ăsta de lucru la un film, prelungit pe mulți ani. Face parte din modul său de funcționare. E una dintre impresiile pe care mi le lasă când ne întâlnim în Cluj într-o luni dimineața, la două zile de la lansarea filmului său și în toiul festivalului, să stăm de vorbă despre nou lui film, dar și despre schimbările pe care le-a produs TIFF-ul în 18 ani.

Despre cum a schimbat actorul principal cu o lună înainte de începerea filmărilor, dar și despre miza lui cu acest film, care va intra în cinematografele din țară începând cu 14 iunie, aflați din interviul următor, editat minimum, pentru claritate.

Cum se naște ideea unui film

-Cum ai descoperit romanul “Apropierea” și ce anume din el te-a convins că vrei să-l faci film?
-L-am descoperit ca urmare a unor recenzii pe care le-am citit în revista Observator Cultural. Mi-a trezit curiozitatea ce am citit despre carte. Mi-am cumpărat-o și dup-aia am fost curios să-l cunosc pe autor. M-au atras la carte inefabilul ei, șarmul, care trece dincolo de cuvinte. M-au atras personajele speciale, m-au atras trecerile temporale, între lumi – între Argentina, între România – , povestea de dragoste între bărbat și eroina principală, mai puțin legăturile între cei trei poeți. Mi s-a apărut o lume interesantă a unui poet care emigrează în Spania și acceptă să trăiască în condiții mizere doar pentru că vrea să învețe limba spaniolă, nu neapărat pentru bani. Mi s-a părut un pretext fantastic pentru un film. L-am întâlnit aici la Cluj (n.r. – pe Marin Mălaicu-Hondrari, autorul romanului), am povestit și așa a început totul.

-Ai încercat să păstrezi în film și lirismul cărții?
-Da, a fost marele pariu: să aducem în film liricul. Cineva îmi spunea că e un film-poem și mă bucur că spune asta pentru că, da, e un film despre poezie, despre dragoste, dar și despre izolare, singurătate și despre fantasmele și temerile oamenilor care sunt singuri, departe de casă. Toate astea nu se puteau spune altfel.

„M-a marcat când spunea că un emigrant niciodată nu crede că poate reuși”

-Miza filmului e mai mult în jurul poveștii de dragoste sau mai e și cea care ține de aspectul social – viața diasporei și identitatea imigranților?
-Cred că amândouă sunt la fel de pregnante. E un film de dragoste, un film despre personaje aflate în criză care se agață disperat unele de altele. Fiecare caută fericirea sau caută marea iubire. Niciodată nu știi când dă ea peste tine. În același timp, mi s-a părut important să vorbesc despre ce simt oamenii care pleacă și care stau departe de familie. E ceva ce mi-a spus autorul cărții (n.r. – Marin Mălaicu-Hondrari) în multele noastre discuții. El rămăsese în Spania ilegal în anii ăia, în 2002, și temerea lui cea mai mare era dacă se va întâmpla ceva acasă. La vremea aia n-aveai smartphone, n-aveai Instagram, nu te conectai atât de ușor cu familia. Sentimentul că s-ar putea să nu îți mai vezi mama, să nu-ți mai vezi tatăl era unul care îl urmărea și îl măcina. M-a emoționat și m-a marcat când îmi spunea că un emigrant niciodată nu crede că poate câștiga sau reuși, tot timpul crezi că ești un om de mâna a doua, ești condamnat să pierzi, tot timpul ți-e frică de autorități, de poliție, de orice și mi-am dat seama că, da, e o perspectivă romantică asta a vieții în rulotă și poetul care iubește, dar, în același timp, e un subtext foarte dureros acolo și foarte dramatic.

Negociere cu autorul cărții

-Sincronizarea cu alegerile recente a fost o întâmplare?
-Da, nici o legătură. Pare că filmele mele se pupă bine cu niște momente, dar absolut fără să îmi doresc eu (n.r. – se referă la filmul său anterior, “De ce eu”, inspirat de fapte reale, despre un procuror împins la sinucidere de sistemul corupt din jurul lui). Eu încă speram că politicienii să învețe din lecțiile trecutului și să nu își mai bată joc de alegătorii din străinătate, dar uite că ei fie se fac că uită, fie această bătaie de joc continuă.

-Revenind la film, ai lucrat la scenariu alături de scriitorul romanului care a inspirat filmul. De ce ai ținut neapărat să faci asta și cum ați lucrat împreună efectiv?
-Mi-am dat seama că e important să lucrăm împreună și să rescriem (n.r. – sublinierea lui Tudor Giurgiu) povestea lui. La început a fost greu să agreăm ce păstrăm din carte, pentru că nu puteam să luăm tot.

-Și cum ați negociat?
-A fost o negociere simplă, am spus că eu vreau asta și el, Marin, a spus e o idee foarte bună. Asta vine dintr-o înțelegere perfectă a faptului că filmul nu are cum să fie o ecranizare fidelă, unu la unu, a cărții. După ce am lucrat câteva variante de scenariu mi-am dat seama că, de fapt, noi nu o să facem o ecranizare a unei cărți (n.r. – sublinierea lui Tudor Giurgiu). Am împrumutat elemente și din cartea lui de poezie, prima lui carte, din alte texte pe care le-a scris, din interviuri, din discuțiile mele cu el, din viața lui reală. E un film inspirat mai mult din viața și opera lui Marin Mălaicu-Hondrari. Și am lucrat foarte bine. El dădea o mână, cum se spune la zugravi, mai dădeam eu pe următoarea.

Cinci ani de lucru la scenariu, actorul principal ales cu o lună înainte

-Cât timp a durat lucrul la scenariu?
-O, Doamne, a durat mult. A durat vreo cinci ani, pentru că la un moment dat am lăsat eu filmul deoparte, m-am apucat de altceva, am revenit la el. La un moment dat, cred că aproximativ cu an înainte de filmare, i-am mulțumit lui Marin și el a spus că nu poate să scrie mai mult, nu are cum, după care scenariul a intrat pe mâna mea.

-Când au fost filmările?
-Am filmat în 2017 în toamnă, am început în octombrie și cred că în final de noiembrie am avut filmul gata.

-Mihai Smarandache (actorul care joacă rolul principal) când a apărut în tot procesul ăsta?
-Mihai a apărut târziu, a apărut cu mai puțin de o lună înainte de începerea filmărilor pentru că… în fine, castingul a fost lung, complicat. A fost un proces ca un roller coaster emoțional. Inițial aveam în cap un alt actor (n.r. – la întrebarea cine, preferă să nu răspundă) și am lucrat cu el o mare perioadă, după care am avut câteva insecurități, temeri, frici, apoi am reluat castingul de la zero și l-am confirmat pe Mihai târziu. El nici nu știa să vorbească (n.r. – limba spaniolă), dar are un talent incredibil la limbi străine și a învățat. A învățat totul într-o lună și ce era foarte complicat era că spaniola lui în film trebuia să progreseze: să facă anumite erori de un anume fel la începutul filmului și dup-aia să vorbească tot mai bine. Performanța lui, deopotrivă în actorie, dar și lingvistică, e remarcabilă.

De ce a primit Mihai Smarandache rolul principal

-Ce te-a făcut să-l alegi pe el?
-L-am văzut în spectacol la Teatrul Odeon. În “Tipografic majuscul”, unde e extraordinar, am văzut “Menajeria de sticlă” la Teatrul Point, am văzut “De vânzare” al Gianinei Cărbunariu tot la Odeon. Umple scena, e un actor care impune, un actor care are un magnetism extraordinar. Am lucrat cu el la “De ce eu?”. A avut o scenă cu Emilian Oprea și mi-a plăcut foarte mult de el. E un amestec de fragilitate, sensibilitate într-un corp (impunător). Îl vezi așa înalt și impozant, lasă câteodată impresia, poate, de ușor arogant, dar e un om foarte delicat și fragil. Cumva asta căutam. A fost pentru amândoi, de fapt, o călătorie de descoperire, în care ne-am spus viețile, am împărtășit foarte multe și mă bucur că am lucrat împreună.

Pe lângă discuții, cum ați mai pregătit rolul lui împreună?
La început i-am dat să citească, să știe tot despre personajele reale. Atât Marin, cât și Rafael din film sunt personajele adevărate. L-am și cunoscut pe Rafael, adevăratul șef al parcului auto. Cel mai interesant în călătoria asta a fost să înțeleagă de ce vreau eu să fac filmul ăsta, de ce e important pentru mine. M-a preocupat foarte tare ideea asta nebună de a pleca, de a lăsa o ordine și o liniște – un fel de platou în viața ta – și de a te arunca în necunoscut. De a pleca de acasă cu 20 de euro în buzunar și să iei totul de la capăt, un lucru pe care eu n-aș putea să-l fac. Căutarea și provocarea asta i le-am aruncat și lui Mihai. Am negociat împreună și a fost un proces de lucru foarte sensibil și foarte special.

„Dacă nu era credibil, era prost”

-Când a apărut Belén Cuesta (actrița care joacă rolul principal) în procesul de lucru la film?
-Beléna apărut la casting. Am avut surpriza că la casting au venit nume mari din cinemaul spaniol, probabil atrași de perspectiva de a lucra cu un regizor dintr-o altă cultură. Au venit multe actrițe importante să dea probe pentru rolul ăsta, dar Belénavea ceva ce nu aveau celelalte, adică o forță dramatică, ea jucând în Spania multe comedii, de-aia și pentru ea a fost un challenge în plus să arate că poate să facă și altceva, o forță dramatică dublată de o inteligență extraordinară. Beléne o actriță care citește mult, foarte analitică. De multe ori m-a ajutat în momente în care am negociat bine reacții, comportamente. În plus, a fost amuzant faptul că ea în viața de toate zilele e brunetă. A fost ideea celui de la costume, Fernando Garcia, mare creator de costume de film la ei, de a o face blondă și mi s-a părut foarte curajos și interesant. De fapt, oricât de bună ar fi fost Belén, ea trebuia să aibă o chimie cu Mihai și invers. Lucrul ăsta s-a întâmplat și eram sigur că se va simți și pe ecran.

Mi-am dat seama de la prima lor întâlnire că e ceva între ei care va funcționa. În tipul ăsta de filme e atât de important să îți placă să te joci, dar efectiv să te joci și să te să te simți bine cu partenerul tău. E un film de dragoste, nu poți să îți spui lucruri de inimă, de suflet sau să îți atingi partenerul dacă nu îți place lucrul ăsta și am fost norocos că între ei doi s-a creat o chimie perfectă. Dacă nu era credibil, era prost.

Filmat chiar în locul unde a trăit Marin

-Cum ați ajuns să filmați aproape numai în Spania, cu mici excepții? Pentru a rămâne fidel poveștii din carte?
-Da, evident, mi-am dorit să fac asta chit că unii îmi spuneau: “Păi Parking ăsta puteai să-l faci pe lângă Sighișoara”. Băi, oameni buni, nu puteam. Locul ăla e divin. E împrejmuit de un câmp pustiu, în planul doi, în depărtare, se vede autostrada, se văd mașini noaptea. Și faptul că a fost parcarea reală unde Marin a locuit în Córdoba. Ori toate lucrurile astea, mi-am spus că trebuie să le păstrăm și că ar fi o tâmpenie să refacem, să reconstruim. În special pentru actori, faptul că ești acolo, că stai într-o rulotă, că ești înconjurat de oameni străini, sunt niște mici detalii care te ajută să îți pregătești jocul. A fost foarte bizar, dar în același timp util creativ că ne-am uitat pe fotografiile din urmă cu 15 ani și vedeam cum arăta Marin, unde era bucătăria, cum își întindea dușul, unde se spăla. Erau mici detalii care m-au ajutat.

-Cum de a durat atât de mult? E cel mai mult timp de lucru la un film până acum?
-Nu neapărat. Eu așa lucrez, adică sunt idei care-mi vin, proiecte la care scriu o variantă de scenariu două, poate câteodată obținem și niște bani de la niște concursuri, după care îl las deoparte, mă apuc de un alt subiect, plus că în paralel mai lucrez și ca producător de film, alte proiecte, a fost “Moromeții”, de exemplu. Nu pot să fac altfel, mi-e complicat să mă apuc de ceva și să zic că, da, anul ăsta scriem, la anul filmăm și în trei ani e gata. Nu, ăsta e ritmul meu pentru faptul că sunt implicat în multe alte proiecte.

Citiți în Libertatea de mâine cum este, din punctul de vedere al lui Tudor Giurgiu, publicul de azi, față de acum 18 ani, când a debutat TIFF. Cum s-a schimbat între timp filmul românesc, dar și ce proiecte are regizorul, în materialul de mâine.