ComenteazăCariera lui Constantin Chiriac a devenit sinonimă, în ultimele aproape trei decenii, cu existența Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). Actorul în vârstă de 63 de ani și-a început cariera în 1980, la Teatrul din Sibiu, iar în 1993, organiza prima ediție a festivalului, cu prezența a numai trei țări. Anul acesta, FITS a ajuns la a 28-a ediție și este un reper în lumea teatrului mondial.
„Nu s-a înțeles că un astfel de festival, cum mai sunt alte trei-patru în România, are nevoie de o finanțare multianuală”, spune Constantin Chiriac, vorbind despre felul în care guvernanții înțeleg să sprijine marile proiecte culturale. Spune că unul dintre puținii, dar principalii săi colaboratori de la București a fost Ion Caramitru, care i-a fost și profesor în facultate.
În interviul pentru Libertatea, Constantin Chiriac povestește despre marile succese pe care le-a avut cu spectacole ca „Faust” în festivalurile de teatru internaționale și cum duce această tradiție mai departe. „Anul viitor vom deschide Jocurile Olimpice Culturale de la Tokyo”, spune directorul FITS.
Libertatea: Domnule Chiriac, FITS a fost organizat anul acesta, după ce anul trecut s-a desfășurat doar în online. A fost mai greu de organizat această ediție a Festivalului, având în vedere contextul sanitar?
Constantin Chiriac: A fost mult mai greu, pentru că au fost trei festivaluri simultan: cel fizic, cel hibrid și cel online. Am avut relații directe cu DSP, cu MAE și MAI. A trebuit să cerem Hotărâre de Guvern ca să putem aduce artiștii și tehnicienii testați, din țările care erau în cod roșu, ca să avem toate posibilitățile de cooperare în vămi, în aeroporturi. De asemenea, a fost important să avem toate condițiile de testare. A fost absolut criminal! Cred că succesul a fost eroic obținut.
– Ați menționat componenta online și cea hibridă, care sunt pentru prima dată în cadrul festivalului. Cum a reacționat publicul? Este o formulă pe care o veți păstra în viitor?
– În mod cert o vom păstra. Sunt câștiguri care trebuie duse mai departe. Niciodată nu trebuie să ne gândim că spectacolul fizic este în competiție cu cel online. Trebuie găsită o formulă de cooperare, în așa fel încât publicul să aibă posibilitatea de a alege, de a se bucura de întâlnirea cu noi din orice loc din lume.
Am avut reacții din America până în Japonia. Și românii din diaspora au reacționat extraordinar! A fost primul festival din lume – nu doar din România – care a făcut toate evenimentele festivalului în trei dimensiuni.
Anul trecut am avut aproape două milioane de spectatori, din 104 țări
– Platforma online a fost un răspuns la pandemie.
– Absolut. A fost singurul festival din lume care s-a ținut anul trecut, în perioada de pandemie. Anul trecut am avut aproape două milioane de spectatori, din 104 țări.
– Dar pe platformă sunt și spectacole care se țin la Teatrul Radu Stanca, nu doar cele din festival.
– Da, am creat niște abonamente, pentru că ne-am spus că e păcat să nu tragem foloase după un an și jumătate de muncă. Anul trecut, după festival, am decis ca toate spectacolele pe care le facem să fie în dublă dimensiune, fizică și online, în așa fel încât să ne asigurăm că putem avea spectatori indiferent de situația pandemică.
Avem spectacole filmate excelent, cel puțin de calitate Netflix, cu traducere simultană în engleză sau în germană. Iar prețurile sunt absolut modice.
Constantin Chiriac, directorul FITS:
Spectacolele outdoor, o semnătură a Sibiului
– O caracteristică aparte a FITS este cea outdoor, accentul pus pe artele spectacolului. Cât de bine vi se pare că sunt promovate în România?
– Din păcate, suntem singurul festival care are această dimensiune outdoor și care a gândit coerent dezvoltarea noului public. Noi, la Sibiu, avem un public format de zeci de ani. Ceea ce se întâmplă aici este unic, oamenii și-au format gustul, s-au obișnuit cu spectacolele outdoor. În toate marile orașe din lume publicul outdoor este unul în trecere. Numai la Sibiu vine și se dedică în halul în care o face. Am construit un lucru sănătos și trainic.
De-a lungul celor 28 de ediții am valorificat spațiile extraordinare din situl istoric al Sibiului. Anul acesta am jucat în cel puțin 12 biserici de rituri diferite și am jucat în afara Sibiului – la Ocna, Săliște, Sibiel, Cisnădioara. Iar tot ce s-a jucat în outdoor a fost gratuit. În ce alt festival din lume se mai întâmplă așa ceva?
Prima ieșire din țară după Revoluție, prima cărămidă la FITS
– Cum vă amintiți începuturile FITS? Cum a decurs prima ediție, ce invitați ați avut?
– Prima ediție a avut loc de ziua mondială a teatrului, pe 27 martie 1993. Au participat trei țări, România, Basarabia (Republica Moldova, n.red.) și Polonia, și s-au jucat opt spectacole. În 1994, au fost opt țări, cu 21 de spectacole, iar totul a crescut în progresie geometrică, nu aritmetică.
– Dar cum v-a venit ideea de a organiza un festival de teatru în acei ani tulburi?
– În 6 ianuarie 1990 ajungeam, pe banii mei, la Berlin. A fost primul loc în care m-am dus cu linia de transport DDR. Am plecat să solicit sprijin la toate teatrele din Berlin, pentru că la Revoluție toate decorurile, toate costumele, toate magaziile de materiale au ars la Sibiu. S-a pus foc. Și a fost un sprijin enorm, s-a creat o solidaritate nemaipomenită! Așa am reușit să cunosc mulți artiști, mulți directori de teatre și de festivaluri. După aceea s-au produs prietenii firești și festivalul a crescut într-un ritm inimaginabil.
Sibiul, rețeta pentru dezvoltarea unui oraș prin cultură
– Există această veche discuție, că în România nu se investește în cultură. În ce fel se implică statul în finanțarea festivalului?
– An de an a fost un sprijin prioritar, dar uneori a fost mai consistent, alteori – mai puțin. Din păcate, este o bătălie și o muncă uriașe. Nu s-a înțeles că un astfel de festival, cum mai sunt alte trei-patru în România, are nevoie de o finanțare multianuală, în așa fel încât să poți să faci contracte din timp, să poți să ai prețuri preferențiale, să poți să folosești banii deștept, nu plătind sume foarte mari.
Iar Sibiul e unul dintre cele mai bune exemple, nu numai din România, pentru felul cum o comunitate se dezvoltă prin cultură.
Capitala Culturală Europeană din 2007 este cel mai bun exemplu. De atunci s-a ajuns ca Sibiul să dea aproape 14% din buget pentru cultură. Extraordinar este că din investiția pe care o face pe parcursul anului primește înapoi la buget în jur 18%.
Constantin Chiriac, director FITS:
Am avut o relație excepțională cu primarul Iohannis
– În toți acești ani, ați avut consultări cu vreun ministru al culturii? Ați construit vreo relație mai specială?
– De fiecare dată au fost zeci de promisiuni. Singura relație extraordinară a fost cu cel care a plecat, Ion Caramitru. El și Răzvan Theodorescu au fost printre marii susținători ai Capitalei Culturale Europene.
– Au fost însă momente când cei de la minister v-au refuzat anumite inițiative?
– Nu, dar au fost restricții bugetare. Și acum, ca să putem să avem cât de cât o sumă decentă – dar nu suficientă -, a fost o Hotărâre de Guvern, prin care s-au alocat 2,7 milioane de lei pentru festival și a mai adăugat ministerul încă 700. În total, statul a dat 3,4 milioane de lei.
– Ați venit director la Sibiu în 2000, an care a coincis și cu alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de primar. Ce relație ați avut cu domnia sa?
– A fost o relație excepțională. În 2004, atunci când am transformat „Radu Stanca” din teatru dramatic în teatru național, s-a dat Hotărâre de Guvern să fie singurul teatru național, din cele șapte câte sunt acum, care să se afle în subordine locală. Toate celelalte sunt arondate Ministerului Culturii. Mie mi se pare firesc să dai seamă comunității căreia îi aparții, nu unei structuri centrale.
„Faust”, cel mai mare spectacol din Europa
– Tot în 2000 a venit și Silviu Purcărete la Sibiu. Cum l-ați adus?
– Pe Silviu Purcărete l-am adus de la prima ediție a festivalului. L-am adus cu „Decameronul”, în 1993-1994. Apoi, i-am adus an de an marile spectacole, pe care le-a pus în acea perioadă la Craiova. Din 2000 am putut să-l aduc să lucreze la Sibiu.
– „Faust” e un fenomen național și un spectacol-emblemă al Sibiului. S-a mai construit ceva similar după el?
– Sigur, e cel mai mare spectacol care s-a construit în Europa vreodată! Din 2006 are viață neîntreruptă și un succes enorm. S-au mai făcut, cum să nu! „Lulu”, „Metamorfoze”, „Prințesa deocheată”. Anul viitor acest ultim spectacol va deschide Jocurile Olimpice Culturale de la Tokyo, care trebuiau să aibă loc anul trecut.
– Ce relații ați legat cu alte teatre sau festivaluri de la nivel mondial?
– Am creat împreună cu Festivalul de la Edinburgh spectacolul „Călătoriile lui Gulliver” (în regia lui Silviu Purcărete, din anul 2012, n.r.), care a avut premiera mondială acolo. Iar „Faust” a fost cel mai jucat spectacol, cu cel mai mare succes la Edinburgh.
În recepția pe care am avut-o la Edinburgh, primarul orașului a spus: „Istoria Festivalului de la Edinburgh – care s-a născut în 1946 – se împarte în istoria de până la «Faust» și istoria de după «Faust»”.
Constantin Chiriac, directorul FITS:
Am colaborat și cu Théâtre de la Ville, cu Teatrul Odeon din Paris, cu Festivalul de la Avignon. Am fost parte a unui program european care s-a numit „Villes en Scène/Cities on stage”, după modelul Sibiului – cum Sibiul devine o scenă.
Prima școală de management cultural a fost la Sibiu
– Credeți că teatrul românesc ar trebui să împrumute ceva din teatrul occidental?
– În primul rând, teatrul românesc trebuie să învețe să se exprime, să construiască viitorul pornind de la ceea ce este, de la trecut și prezent. Bineînțeles, trebuie să ia influențele cele mai bune din teatrul rusesc, german, englez, francez. Dialogul este cel mai important, dar trebuie să fie pe picior de egalitate.
– Există o colaborare între teatrele din România? Se construiește această identitate în colectiv?
– Nu. Fiecare o face individual. Dacă există cooperări, sunt punctuale. Uitați-vă pe proiectele europene la nivelul României: sunt vreo 12-14 pe programul de cultură al Comisiei Europene. Și trei sferturi dintre programe sunt ale Sibiului.
– Aveți multă experiență în management cultural, însă în România acest domeniu nici acum nu e foarte dezvoltat.
– La Sibiu există singura școală de management cultural, la departamentul de Artele Spectacolului. Eu am înființat în 2000 secția Teatrologie – Management cultural. Nici nu se știa de așa ceva atunci! Nu exista în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România, n.red.) meseria de manager cultural.
Eu am învățat pe propria piele. Am călătorit în 162 de țări, iar în multe am fost de 50 de ori. Sunt profesor în vreo 16 universități din lume. Am creat o școală de teatru la Sibiu, singura bursă de spectacole, școala doctorală, platforma doctorală internațională, cel mai mare program de voluntari din lume și Aleea Celebrităților, care are drept de autor. Toate astea au fost provocări la momentul respectiv.
De ce nu a ales teatrul din Iași, județul natal
– Vă mai amintiți primele spectacole de teatru pe care le-ați văzut?
– Da, în clasa a II-a l-am văzut pe Miluță Gheorghiu în „Chirița”, cea mai mare „Chirița” care a fost făcută vreodată, și am văzut oameni care leșinau de râs. Era un actor fabulos! După aia, cât am fost elev la „Costache Negruzzi” din Iași, care atunci era un liceu de băieți, mergeam seară de seară la teatru.
Am studiat la secția reală și am terminat primul. Dar m-am hotărât să mă duc la Teatru la București. La admitere erau 521 de candidați pe un loc în acel an. Am intrat și am terminat șef de promoție, la clasa doamnei Beate Fredanov – Ion Caramitru.
Terminând șef de promoție, puteam să-mi aleg unde merg, dar nu m-am dus la Iași, unde era un post liber. De ce? Tata a avut 17 frați, mama – 14. Am atât de multe rude încât dacă le adun pe toate pot să fiu în Parlamentul României pe toată viața. Am zis că dacă mă duc la Iași, voi fi genial seară de seară, chiar dacă sunt prost. Pentru că se va umple sala numai cu rude și cu prieteni. După care voi eșua în crâșmă. Așa că am ales Sibiul.
Înainte de Revoluție, teatrul era o formă de rezistență
– În comunism, nici piesele de teatru nu erau scutite de cenzură. Dumneavoastră v-ați confruntat cu asta?
– De sute de ori! În perioada comunistă, orice spectacol era vizionat de comisia ideologică. Am jucat „Camino Real” în regia lui Iulian Vișa, care a avut 17 vizionări. Mai mult de un an am așteptat până am ieșit cu acel spectacol, care a fost unul excepțional.
Au fost și spectacole interzise, nu numai la Sibiu, ci în mai multe locuri din România. Când Iulian Vișa a rămas în străinătate, toate spectacolele pe care el le făcuse au fost interzise. Cum s-a întâmplat și cu spectacolele lui Pintilie.
– După Revoluție, vi se pare că s-a schimbat în vreun fel rolul teatrului în societate?
– În perioada de dinainte de Revoluție, teatrul era o formă de rezistență. Actorii și actul artistic erau foarte apreciați. După ‘90, s-a produs o bulversare a valorilor. Dar cei care au avut țeluri importante, au putut să facă lucruri importante, așa cum a fost perioada lui Silviu Purcărete la Craiova, apoi la Sibiu, cum este cazul Teatrului Maghiar, cu Tompa Gábor, la Cluj. În general, locurile de succes au fost legate de nume importante, de personalități care și-au asumat rolul.
– Urcați în continuare pe scenă. Ce vă motivează în alegerea unui rol, după atâta experiență?
– Bucuria de a apărea în fața publicului! Știu să spun poezie vreo trei săptămâni încontinuu. Poezia, pentru mine, este o formă de sănătate. Am spus poezie în zeci de țări, roată, în jurul lumii, în română, engleză, franceză, rusă.
– V-ați gândit vreodată să plecați din țară?
– Am avut multe propuneri extraordinare. Dar de fiecare dată m-am întors. Pentru că locul unde m-am născut, pe malul Prutului, aproape de Iași (satul Prisăcani, n.r.), este centrul lumii. Nu întâmplător am făcut acolo Premiile „Constantin Chiriac”. De șapte ani dau aceste premii pentru copiii din sat în așa fel încât să-i ajut să-și creeze un drum, să ajungă personalități. Vorba domnului Eminescu: personalitatea este binele suprem – lucru pe care l-a luat de la Goethe.