Revoluţii politice care au schimbat lumea

Libertatea, egalitatea/echitatea și solidaritatea sunt valori fundamentale consacrate ale unei societăți, care s-au cristalizat într-o evoluție istorică firească și au devenit importante. Începând cu Glorioasa Revoluție din Marea Britanie, continuând cu Revoluția Franceză și terminând cu Revoluția bolșevică din octombrie 1917, aceste valori s-au impus ca o cerință primordială în orice societate.

Ce este o revoluție

Cuvântul revoluție provine din latinescul revolutio, care în limba română se traduce prin „schimbare de sens”.

Conform definiției oferite de Wikipedia.org, revoluția reprezintă o schimbare fundamentală care se produce la nivelul puterii ori a structurilor organizaționale și care are loc de regulă într-o perioadă relativ scurtă. În general, acest termen este folosit pentru a se face referire la o schimbare de ordin politic.

Revoluțiile care au avut loc de-a lungul istoriei variază în funcție de metode, de durată și de ideologie motivatoare. Rezultatele acestor evenimente constau, de cele mai multe ori, în schimbări majore în domeniul culturii, al economiei și al instituțiilor socio-politice.

Care au fost cele mai importante 10 revoluții politice

În acest articol îți prezentăm un top al celor mai importante 10 revoluții politice care au avut un impact însemnat asupra istoriei și au provocat în mod decisiv și ireversibil schimbarea regimurilor din anumite regiuni ale lumii. (n.n. – topul este prezentat în ordinea inversă a importanței)

Recomandări

Mircea Geoană, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „România este, în continuare, un loc în care șmecherii par să se descurce mai bine”

10. Revoluţia haitiană (1791-1804)

La 22 august 1791, sclavii de culoare din Saint Domingue au pornit o revoltă care a aruncat regiunea într-un adevărat război civil. Semnalul de începere a revoluţiei fusese dat de Dutty Boukman, un preot voodoo şi lider al sclavilor Maroon, cu o săptămână mai devreme, în timpul unei ceremonii religioase la Bois Caïman, scrie Listverse.com.

În zece zile, sclavii au preluat controlul asupra întregii provincii de nord și doreau să se răzbune pe stăpânii lor prin „jaf, viol, tortură, mutilare şi moarte”. Albii, în schimb, mai dețineau controlul doar asupra câtorva tabere izolate.

În câteva săptămâni, numărul sclavilor participanți la revoltă a ajuns la vreo 100.000. Violențele au escaladat în următoarele două luni, iar sclavii au ucis 4.000 de proprietari și au distrus 180 de plantaţii de zahăr şi alte sute de cafea.

Până în 1792, sclavii dețineau controlul pe o treime din insule. Drept urmare, pentru a-și apăra interesele economice, în luna martie același an, Adunarea legislativă din Franţa a acordat sclavilor din colonie drepturi civile şi politice pentru a se putea elibera. În plus, pentru a stopa revoluţia, Franţa a trimis în regiune 6.000 de soldaţi.

Recomandări

Autostrada peste Carpați care ar putea fi scoasă integral la licitație în 2024. Drumul montan de mare viteză, proiectat să fie inaugurat în 5 ani

Pentru a preveni un dezastru militar, comisarul francez Sonthonax a eliberat sclavii din jurisdicţia sa, iar decizia a fost confirmată şi extinsă prin Convenţia Naţională din 1794, când sclavia a fost abolită oficial. Se estimeză că rebeliunea haitiană a ucis 100.000 de sclavi şi 24.000 de proprietari de plantaţii.

9. Revoluţia iraniană (1977-1979)

Revoluţia islamică se referă la evenimentele în urma cărora dinastia Pahlavi, condusă de șahul Mohammad Reza Pahlavi, a fost înlăturată de la putere și înlocuită cu Republica Islamică sub conducerea ayatollah-ului Khomeini, liderul revoluţiei.

Primele demonstraţii majore împotriva șahului au început în ianuarie 1978, iar între august şi decembrie ţara a fost paralizată de greve şi demonstraţii. Forțat de împrejurări, la jumătatea lunii ianuarie 1979, șahul a plecat în exil în Egipt, unde avea să și moară. Puterea a fost preluată două săptămâni mai târziu de Khomeini. Regimul regal s-a prăbuşit la scurt timp, iar apoi Iranul a votat prin referendum naţional să devină Republică Islamică, la 1 aprilie 1979. Ulterior, a fost aprobată o constituţie teocratică prin care Khomeini devenea în decembrie liderul suprem al ţării, mai notează sursa citată.

Recomandări

Live Text | Alegeri SUA 2024. Cursa între Kamala Harris și Donald Trump va fi decisă de șapte state-cheie. S-au deschis secțiile în Georgia, Michigan și Pennsylvania, care ar putea înclina balanța

Revoluţia iraniană a produs schimbări majore într-un timp foarte scurt. A fost o revoluţie masiv populară prin care s-a reuşit răsturnarea unui regim extrem de bine protejat şi înlocuirea unei monarhii moderne cu o teocraţie bazată pe tutela juriştilor islamici.

8. Revoluţia cubaneză (1953-1959)

Pe 10 martie 1952, generalul Fulgencio Batista l-a înlăturat de la putere pe preşedintele Cubei, Carlos Socarrás Prio. Evenimentul l-a înfuriat pe Fidel Castro, tânărul pe atunci avocat încercând timp de 7 ani să răstoarne guvernul condus de Batista.

La 26 iulie 1953, el a orchestrat un atac împotriva unităţilor militare din Santiago, însă a fost învins şi arestat. Condamnat la 15 ani de închisoare, Castro a fost eliberat după doi ani de Batista.

Castro nu a renunţat la planul său iniţial şi a creat un nou grup de rebeli, de această dată în Mexic. Nici tentativa din 2 decembire 1956 nu s-a soldat cu victoria lui Castro, care a fugit în Sierra Maestra. Din acel moment, acesta a început să folosească tactici de gherilă împotriva forţelor armate ale lui Batista. Cu ajutorul rebeliunilor din toată Cuba, Fidel Castro a izbutit să-l forţeze pe Batista să demisioneze şi să fugă din ţară la 1 ianuarie 1959. Ulterior, Castro a devenit prim-ministru al Cubei şi a ordonat executarea a 550 de susţinători ai rivalului său.

La scurt timp, noul conducător al Cubei a suspendat toate alegerile şi s-a autoproclamat „preşedinte pe viaţă”. Revoluția cubaneză a reprezentat un punct de cotitură în istoria recentă, iar Cuba a devenit un aliat important pentru fosta URSS.

7. Revoluţia chineză (1911-1949)

Revoluţia chineză nu a fost un singur eveniment, ci o serie de revolte care au avut loc între 1911 şi 1949. Acestea au dus la instalarea regimului comunist şi înfinţarea Republicii Populare Chineze.

O revoltă naționalistă din 1912 s-a soldat cu înlăturarea dinastiei imperiale Manchu. Sub liderii Sun Yat-sen şi Chiang Kai-shek, naţionaliştii, cunoscuți și sub denumirea de Kuomintang, erau contestați de mişcarea comunistă care devenea tot mai puternică.

În 1934 şi 1935, Armata Roşie a Partidului Comunist Chinez a desfăşurat o retragere militară masivă pentru a scăpa de hărţuiala Armatei Partidului Naţionalist. Mișcarea a dus la apariția pe scena politică a liderului comunist Mao Zedong.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o serie de grupuri politice chineze s-au ridicat împotriva invadatorilor japonezi, însă în 1946 conflictul s-a transformat într-un război civil. Trupele lui Mao au stat la baza Armatei Roşii, care au reaprins războiul cu naţionaliştii, şi au ieşit învingătoare după victoriile repurtate la Huai-Hai şi Nanjing (1949). În acelaşi an, naționaliști au fost învinşi la Nanjing, fiind siliți să fugă în Taiwan. Astfel, a fost instaurat regimul comunist în Republica Populară Chineză sub conducerea lui Mao Zedong.

6. Revoluţia Tinerilor Turci (1908-1909)

Revoluţia Tinerilor Turci declanșată în luna iulie 1908 a restaurat guvernul constituţional otoman suspendat în 1878 de către sultanul Abdul Hamid II, care a abdicat la scurt timp după începerea mişcării.

Această mișcare a reunit mai mulți intelectuali și disidenți, mulți dintre aceștia trăind în exil. Deşi inspirată de spiritul naţionalist care bântuia Europa la acea vreme, mișcarea promova o viziune a statului multinaţional democratic.

În plus, a primit sprijin din partea bulgarilor, grecilor, armenilor, evreilor și arabilor. În scurt timp, puterea a fost conferită unui nou grup de elită condus de Marele Vizir. Pe de o parte, mișcarea dorea să se modernizeze și să se democratizeze, în timp ce, pe de altă parte, voia să păstreze ceea ce a mai rămas din Imperiu.

Pentru a-şi atinge țelurile, revoluţia avea nevoie de ajutorul unor aliaţi, dar Marea Britanie şi Franţa au refuzat să se implice în conflict. Speranţele „tinerilor turci” de a păstra Imperiul se legau de Germania, însă această alianţă a dus în cele din urmă la înfrângerea Turciei în Primul Război Mondial. Totuşi, revoluţia a stabilit primele baze ale noului stat Turcia sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk, el însuși un „tânăr turc”.

5. Revoluţia din Taiping (1850-1864)

Rebeliunea din Taiping a fost o mișcare masivă împotriva autorităţii Imperiului Qing din China condusă de o armată şi de o administraţie civilă inspirată de Hakka şi de liderii Hong Xiuquan şi Yang Xiuqing.

Aceștia din urmă s-au autoproclamat reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe Pământ, devenind niște persoane foarte influente. Cei doi lideri și adepții acestora au înființat Regatul Ceresc Taiping și au dobândit controlul unor regiuni importante din sudul Chinei.

Revoluția din Taiping, rezultatul coliziunii dintre puterea imperială și China tradițională, este considerată drept unul dintre cele mai sângeroase conflicte armate de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial.

Istoricii estimează că numărul total al morților în cei aproape 15 ani de rebeliune a fost de circa 20 de milioane de civili și militari. Există voci care susțin că numărul victimelor ar fi fost mult mai mare, de 50 de milioane. Mai mult, se spune că unele dezastre naturale combinate cu insurecțiile politice ar fi putut lua până la 200 de milioane de vieți în rândul chinezilor. Această cifră este exagerată, deoarece reprezintă cam jumătate din populația Chinei în anul 1851.

4. Revoluţia din Octombrie

Cunoscută şi sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, această revoluție a fost parte a Revoluţiei Ruse din 1917. Mişcarea a început printr-o insurecție armată la Petrograd, la 25 octombrie 1917 (calendarul iulian), care corespunde cu data de 7 noiembrie 1917 (calendarul gregorian). Aceasta a fost cea de-a doua etapă a Revoluției Ruse, după cea din februarie.

În timpul revoluţiei a fost răsturnat guvernul provizoriu, iar puterea a fost preluată de sovietele locale (n.n. – organ al puterii de stat centrale și locale în fosta URSS, format din deputați aleși de cetățeni), care erau dominate de bolşevici. Revoluţia nu a fost recunoscută în afara Petrogradului (Sankt Petersburg), ceea ce a dus la declanșarea unui război civil, care a durat până în 1922, când a fost creată Uniunea Sovietică.

Revoluția a fost condusă de bolșevici, care și-au folosit influența în Sovietul de la Petrograd pentru a organiza forțele armate. Forțele bolșevice ale Gărzii Roșii sub conducerea Comitetului Militar Revoluționar au început să preia clădirile guvernamentale la 24 octombrie 1917 (calendarul iulian). A doua zi, Palatul de Iarnă (sediul guvernului provizoriu situat la Petrograd, capitala de atunci a Rusiei) a fost capturat.

3. Revoluţia glorioasă

De declanșarea Glorioasei Revoluții se face vinovat Iacob al II-lea (1633-1701), regele Marii Britanii (1685-1688), prin încercarea de a catoliciza armata şi guvernul. Când i-a succedat fratelui său, Carol al II-lea, el a înstrăinat fiecare segment semnificativ din punct de vedere politic și militar al societății engleze, pornind de la încercări nechibzuite de a catoliciza armata și guvernul și de a umple Parlamentul cu susținătorii lui.

Între 1687 şi 1688, el s-a folosit de Dispensing Power (prerogativa regală care permitea suspendarea funcționării diferitelor legi, declarată ilegală în „Bill of Rights” din 1689) pentru a emite declaraţia de indulgenţă. Documentul suspenda legislaţia penală împotriva nonconformismului religios, ceea ce le permitea disidenţilor să se roage în case de adunare, iar catolicilor, să se închine în privat.

În 1688, când s-a născut fiul său, regele se temea că va fi instaurată o dinastie catolică, ceea ce i-a determinat pe protestanţi să apeleze la ajutorul lui William de Orange. Acesta a debarcat cu armata sa în Torbay în noiembrie 1688, a mărșăluit până în Londra şi a preluat tronul lui Iacob. Revoltele au continuat după ce iacobiţii scoțieni s-au răsculat, însă aceștia au fost învinşi în bătălia de la Killiecrankie (1689). Anul următor, iacobiții irlandezi și francezi, sub conducerea lui Iacob al II-lea, au fost învinși la Boyne. De îndată ce William de Orange s-a simţit sigur de poziţia sa, el a început un război împotriva Franţei, care a continuat până în 1697.

2. Revoluţia americană

Revoluția americană a fost o mișcare politică din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care a inițiat o serie de transformări sociale, politice și intelectuale în societatea americană.

Treisprezece colonii din America de Nord s-au unit pentru a se elibera de sub Imperiul Britanic și au devenit Statele Unite ale Americii. Acestea au respins mai întâi autoritatea impusă de Parlamentul Angliei, care dorea să le guverneze de la distanţă. A urmat expulzarea oficialilor regali.

Până în 1744, fiecare colonie înființase câte un Congres Provincial necesar ca să formeze state individuale autonome. Britanicii au răspuns trimițând trupe pentru a reimpune guvernarea directă. În cele din urmă, coloniile au stabilit că monarhia britanică nu va mai putea pretinde în mod legitim loialitatea lor din cauza actelor sale de tiranie. Apoi au rupt legăturile cu Imperiul Britanic în iulie 1776, când Congresul a emis Declaraţia de Independenţă prin care era respinsă monarhia în numele noii naţiunii.

Războiul s-a încheiat în octombrie 1781 cu victoria Americii, urmată de renunțarea oficială a Marii Britanii la orice pretenții față de Statele Unite prin Tratatul de la Paris din 1783.

1. Revoluţia Franceză (1789-1799)

Revoluţia franceză (1789-1799) a fost o perioadă de tulburări sociale și politice radicale, care au marcat istoria Franţei şi pe cea a Europei. Monarhia absolută care conducea Franţa de secole s-a prăbuşit în trei ani.

Societatea franceză a suferit o transformare epică pe măsură ce privilegiile feudale, aristocratice şi religioase s-au evaporat sub presiunile exercitate de grupurile politice liberale şi a revoltelor populare. Revoluţia a început în 1789, odată cu reunirea Adunării Stărilor Generale. În primul an, au avut loc asaltul asupra fortăreței Bastilia, adoptarea Declarației drepturilor omului și cetățeanului și atacul asupra Versailles-ului, în urma căruia curtea regală a fost forțată să se întoarcă la Paris.

Următorii ani au fost dominaţi de tensiunile dintre grupurile liberale şi monarhia conservatoare, care voia să împiedice reformele majore. În septembrie 1792, a fost proclamată Republica Franceză, iar un an mai târziu regele Louis XVI era executat. Sentimentele populare au radicalizat semnificativ revoluția, totul culminând cu Regimul Terorii (1793-1794), când au fost ucise între 16.000 și 40.000 de persoane. După căderea lui Robespierre și a iacobinilor, Directoratul a preluat puterea în 1795 și a deținut-o până în 1799. În acel an, Napoleon Bonaparte a preluat puterea, iar Franţa şi-a început drumul spre modernizare.

Vezi şi cine a fost Alexandru Ioan Cuza!

Urmărește-ne pe Google News