ComenteazăIes din academie cu gândul să ajung în Orașul Interzis. Urc în taxi și cobor mai întâi la Muzeul de Artă Contemporană. E un frig sinistru, iar un vânt rece îmi rupe gluga. Metaforic. Orașul e maiestos, se vede clar că am ajuns în centru: clădiri înalte, bulevarde largi, plus pâlcuri de oameni, fiecare grup marcat prin șepci și pălărioare de aceeași culoare. Ce fac și unde se duc – nu pot să aflu. Mulți poartă mască sanitară, unele împodobite cu desene. Intru la Muzeul de Artă Contemporană, unde e gratis.
Primul muzeu din lume unde nu plătesc. În schimb controlul e la sânge, ca în aeroport. O incintă vastă, cu opere dedicate anului 1997, având ca temă recuperarea Sudului. Tablouri diverse despre bucuria chinezilor din nord și din sud. Cele mai multe sunt de un realism idilic, dar nu lipsesc nici cele abstracte. Mă atrage cu precădere o pânză cu un peisaj: copaci de un verde intens, pe malul mării, iar în frunzișul verde multe păsări albe.
Pavilionul pictogramelor este cu adevărat impresionant. Poeme, apoftegme, însemnări – cu diverse grafii. Unele par criptice, altele gata să se topească. Printre semnele misterioase, disting un fel de cruce care aflu că definește persoana întâi și proximitățile ei, ca și cum un om ar întinde brațele ca să arate cine este și ce-i aparține. Altele sunt ca niște balauri și chiar au rol protector, desenându-se pe uși în zilele morților sau ale demonilor.
Între orașul vechi și clădirile avangardiste
De la muzeu ajung, cu o mașină, la râul Jad, care e exact așa cum îi spune numele: limpede și vindecător. Alături se întinde orașul vechi, o miniatură cu străduțe foarte înguste și case de pe vremuri, mici și împodobite. Tot arealul e transformat în zonă comercială: prăvălii și artizani. Un argintar trage de zor la pilă, potrivind marginile unui inel, un fel de cunună de lauri, cu frunzulițe emailate. Figurine, papucei înflorați, castronele și clopoței lucitori.
Din nou pe străzi, uluită de câteva clădiri cu siluete avangardiste. Animația mare este pe lângă restaurante, toate mici, cu mese înghesuite, incinte populare pentru prânzul omului de rând. Pe toate mesele – spaghette groase, cu sos și verdețuri. Beijing-ul este un oraș scump, ceea ce se reflectă și în fețele triste ale locuitorilor săi.
Prințul Gong și un sentiment de déjà vu, care mă duce în urmă cu 30 de ani
Dacă n-ar fi atât de frig aș ajunge la Orașul Interzis, dar vântul mă cam dărâmă. Mă mulțumesc cu o casă memorială, un muzeu întins pe o largă suprafață, care a fost cândva proprietatea unui prinț: Gong Wang Fu. La poartă e o mare imensă de oameni, mai ceva ca la un protest, vizitatori, tot așa, grupuri-grupuri, masați după culoarea șepcilor. Unii au steaguri cu un dragon auriu, blazonul prințului. Aici se intră foarte greu și cu plată, aproximativ 50 de lei. Interesul masiv față de acest muzeu mă îndeamnă să caut cauzele. Prințul este o personalitate foarte respectată de la începutul secolului trecut, un model de moralitate, care-și trage sângele din Dinastia Qing.
Proprietatea, ridicată cam pe vremea fanarioților mei, e compusă din mai multe clădiri, toate cu acoperiș medieval, ca o bonetă de soldat, trecută prin dinții unui tigru. Mici bivoli în atac ori dragoni blânzi împodobesc cornișele. Trebuie s-o fi dus foarte bine prințul Gong, pe care îl văd într-o fotografie, zâmbitor, înconjurat de niște ofițeri nemți, în uniformele din La Belle Epoque.
Grădina are lac și chioșcuri, copaci străvechi, un teatru, dar și un labirint din pietre diforme, foarte straniu, în fața căruia stă acum uluită toată omenirea care s-a luptat să intre în grădina prințului Gong. O lume aflată în căutare de eroi, de siguranță și desfătare. Am un sentiment de déjà vu, care mă duce în urmă cu 30 de ani.
Ziua se încheie repede, cu o plimbare printr-o piață de fructe și cu cina de la Academie. În cantina instituției e o masă lungă, cu de toate. Astă-seară predomină verdețurile și tofu, plus pâinițele de orez, albe, împletite, calde, încă.
În apartamentul meu e plăcut, dar n-am e-mail și nici FB. Încep să mă integrez în viața orașului.
Va urma
Citește și:
CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 6 | Scriitoarea Doina Ruști, în Orașul I