Se iubea cu mine, dar urma să se cunune cu alta

Timp de trei ani l-am iubit cu disperare. Trei ani în care el a ocupat primul loc în viața mea. Trei ani care s-au frânt într-o clipă, lăsând în urmă o suferință cât pentru o viață. în adâncul sufletului, știam eu că ceva nu e în ordine, că iubirea noastră îmi scapă printre degete. Altfel nu-mi explic visul pe care l-am avut într-o noapte și care mi-a rămas și azi viu în amintire.

Era într-o sâmbătă, spre ivirea zorilor. Eu și Roby petrecuserăm din greu la inaugurarea unui club deschis de niște amici de-ai lui. Am visat că mă aflam într-o mulțime veselă și pestriță și mă străduiam din răsputeri să prind un buchet de flori aruncat de cineva nevăzut. Dar nu l-am prins eu, ci o tânără de lângă mine, îmbrăcată într-un verde țipător. Asta m-a făcut să mă trezesc. „Buchetul miresei”, mi-am zis dezamăgită, deschizând ochii. Roby dormea dus lângă mine, cu o mână strecurată sub perna mea. Afară începea abia să se lumineze de zi, dar visul scurt și intens îmi alungase somnul. Nu i-am povestit visul, dar mi-a venit să-l întreb mai târziu, când leneveam în pat și bârfeam despre noaptea trecută.

— îmi place cum și-au aranjat prietenii tăi clubul. Ce-ar fi să ne facem nunta acolo?

Recomandări

Călin Georgescu, retorică pe placul lui Vladimir Putin: „România nu are obligații față de NATO”

Roby s-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat mirat la mine, de parcă m-ar fi întrebat: „Ce-ți veni?”.

— Stai, dragă, că mai e până acolo! Trebuie să avem și cu ce s-o facem, nu crezi? și de casă avem nevoie!

— Ai dreptate, păi hai să facem bani! i-am răspuns eu, însuflețită.

— Doar nu vrei să ne-apucăm acum, sâmbătă, la ora unșpe dimineața? Mie-mi vine să m-apuc acum de altceva…

Mi-a zâmbit ca un motan răsfățat și m-a luat în brațe; m-am topit de drag, ce mai! Asta s-a întâmplat anul trecut, iar de

atunci, n-am mai deschis discuția, ca să nu-l stresez. într-un fel, i-am dat dreptate: cu leafa mea de vânzătoare și comisioanele lui sporadice ca agent imobiliar, nu ne-ar fi ajuns banii nici măcar pentru verighete. De casă, ce să mai vorbim?! De când eram cu Robert, locuiam în apartamentul unei verișoare plecate în Italia, la muncă. Chiar dacă nu plăteam decât întreținerea, nu era de colo.

Lui nu-i puteam cere să împărțim cheltuielile, fiindcă nu stătea tot timpul cu mine, chiar dacă-i dădusem o cheie. Se întâmpla să lipsească și câte o săptămână, se ducea cu treabă prin alte orașe fiindcă agenția la care lucra se extinsese. Uneori, când îl sunam pe mobil, era un drăgălaș. Alteori, îmi răspundea repezit că e cu niște clienți și nu poate vorbi. Nu mă supăram, așteptam să-mi dea el telefon și să-mi zică să-i fac ceva de mâncare, că e rupt de foame. îmi sălta inima de bucurie, asta însemna că e în drum spre casă.

Recomandări

Klaus Iohannis a aprobat declasificarea informațiilor prezentate de SRI, SIE și MAI, în ședința CSAT: Campania lui Călin Georgescu a fost finanțată de un „donator”

Nu m-am îndoit de sinceritatea lui până când l-am văzut cu o fată în mașină, acum vreo lună și ceva. Fugisem de la magazin în pauza de prânz să-mi iau ceva de la o farmacie. Aproape de Piața Libertății, am văzut un Mercedes argintiu oprit la stop. Mi-a stat inima-n loc când l-am zărit pe Robert la volan. El n-avea mașină, a cui o fi fost? Poate, a roșcatei din dreapta, cu care purta o discuție intensă. Nici n-a observat când s-a pus culoarea verde, doar claxoanele din spate l-au făcut s-o ia din loc. și dacă nu era Robert? M-aș fi putut amăgi cu gândul ăsta dacă n-ar fi purtat tricoul cu dungi negre și verzi pe care i-l călcasem chiar eu cu o seară în urmă.

Nu l-am așteptat cu mâinile-n șolduri, pusă pe scandal. Dimpotrivă, m-am străduit să par bine dispusă, deși îmi venea mai degrabă să plâng. Dar la un moment dat, l-am întrebat așa, mai pe ocolite, dacă și-a luat cumva mașină. M-a privit încruntat, pe urmă mi-a dat un răspuns precaut:

— Dacă-mi luam mașină, nu crezi că te scoteam imediat la plimbare? Dar de ce mă-ntrebi?

— Păi, ai trecut azi pe la Piața Libertății. îți ședea tare bine în Mercedesul ăla.

A stat un pic, gânditor, pe urmă parcă s-a destins.

Recomandări

Marcel Ciolacu: „O voi sprijini pe Elena Lasconi în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale”

— A, aia e mașina Evei, fiica patronului. I-au luat carnetul de o lună și m-a rugat s-o duc la facultate, că tot stăteam degeaba prin firmă. Face Dreptul, la Spiru Haret. Da’ ce, credeai c-am dat lovitura și nu ți-am spus? a adăugat, râzând. Te anunț eu, stai fără grijă! Fără glumă, să știi că mă străduiesc.

L-am crezut și chiar a fost sincer, de fapt. Doar că nu mi-a explicat cum anume se străduiește să „dea lovitura”, nici nu mi-a precizat că n-o face pentru noi doi, ci doar pentru el. Am înțeles toate astea vinerea trecută.

Robert a plecat în grabă joi de dimineață, cu o geantă de voiaj pe umăr. Mă anunțase de cu seară că l-a pus patronul să tragă o fugă până la Carei, să le prezinte un spațiu unor investitori din Ungaria.

— Careiul e aproape, i-am zis, după ce ne-am sărutat de plecare. De ce-ți iei atâtea lucruri cu tine? Nu te-ntorci până mâine?

— 0 să dureze mai mult, mi-a răspuns el laconic. Te țin la curent. Pa!

și dus a fost. Vineri aveam zi liberă. L-am sunat pe la zece dimineața, dar avea telefonul închis. Sau, poate, n-avea semnal. Mi s-a strâns un pic inima, dar nu mi-am făcut griji mari. Avea el să mă sune când își termina treaba, așa cum făcea mereu. Pe la unsprezece și jumătate, m-a sunat Mara, o colegă cu care mă împrietenisem. Ieșiserăm de câteva ori în oraș, în patru. Era undeva, pe stradă, într-un loc aglomerat. Abia o auzeam.

— Auzi, Irina, Roby e cu tine?

— Nu, i-am răspuns, surprinsă. E în delegație la Carei. Dar de ce…

— Eu cred că e aici, în oraș, la primărie. Iartă-mă că mă amestec, dar cred că trebuie să-l vezi cu ochii tăi.

— Ce să văd? am zis, simțind că mi se taie picioarele.

— Vino acum, te aștept aici, la intrare!

Deși era o zi destul de călduroasă, m-a luat tremuratul. Mi-am tras repede blugii și un tricou pe mine și am ieșit valvârtej din casă.

Am ajuns într-un sfert de oră. Am zărit-o pe Mara, dar am văzut și un Mercedes argintiu parcat în fața clădirii, împreună cu alte câteva mașini. Toate erau împodobite cu funde albe. Mara mi-a făcut semn să mă grăbesc.

— Haidem înăuntru, au intrat deja!

— Ce se întâmplă, Mara? Poți să-mi spui de ce m-ai adus într-o fugă până aici?

— Sper că m-am înșelat și te-am pus degeaba pe drumuri! mi-a zis ea și a pornit-o grăbită prin hol.

S-a oprit în dreptul unei uși duble.

— Aici se oficiază căsătoriile, aici m-am măritat și eu anul trecut, mi-a explicat ea, apoi a deschis încet ușa și ne-am strecurat înăuntru.

Ei, bine, nu se înșelase, nici nu mă pusese degeaba pe drumuri. Până să-i zăresc pe cei doi însurăței, dincolo de grupul de invitați, l-am auzit pe ofițerul stării civile punând o întrebare ce nu lăsa loc de îndoieli:

— Cetățeană S. Eva, de bunăvoie și nesilită de nimeni, îl iei în căsătorie pe cetățean-ul B. Robert?

— Da! a răspuns tare și clar cetățeana S. Eva.

Primul meu gând a fost că așa ceva nu se întâmplă aievea, ci doar într-un coșmar, același cu vechiul meu vis, mai ales că mireasa roșcată purta o rochie de un verde strident. în schimb, mirele părea foarte real, l-am recunoscut într-o clipă, chiar dacă-l vedeam din spate și nu-i știam costumul acela gri-argintiu.

— Constat că au fost îndeplinite condiții-le… a pornit să turuie bărbatul cu eșarfă tri-coloră pe piept.

Atunci am făcut un pas în față și, cu o forță de care nu m-aș fi crezut în stare, am strigat:

— Ba n-au fost îndeplinite!

Ofițerul stării civile a tăcut. Toți ochii s-au întors spre mine. Eu am privit doar într-ai lui Robert, dar de adresat, m-am adresat tuturor.

— Ieri, când a plecat de acasă, mirele a uitat să mă invite la nuntă, măcar ca iubită, dacă nu ca mireasă!

Prin adunare a trecut un val de „aaaa” și „oooo”. Roșcata în rochie verde, numita S. Eva, s-a întors către mire și a scăpat buchetul de flori pe jos. Numitul B. Robert mă privea năuc. Mai multe n-am văzut fiindcă m-am răsucit pe călcâie și am fugit din sala de ceremonii. Abia afară, pe trotuar, am izbucnit în hohote de plâns. Noroc cu Mara, care m-a susținut să nu cad lată pe jos.

Habar n-am dacă s-a încheiat cununia aia. Cred că pentru Eva ar fi mai bine să nu se fi încheiat…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News