ComenteazăPe vremea vieţuirii sale, undeva prin secolul al III-lea după Hristos, era cunoscut printre oamenii timpurilor drept tămăduitor de boli. Prin puterea credinţei sale şi pentru dragostea sa faţă de dumnezeire, a fost numit episcop al Magneziei, cetate aflată pe teritoriul Asiei de azi. La un moment dat, din cauza credinţei sale nemăsurate şi a pasiunii cu care propovăduia, a fost prins şi jupuit de viu. În loc să se vaite sau să plângă, Haralambie le-a mulţumit prigonitorilor săi, numindu-i fraţi, spunând că „jupuind trupul meu cel vechi şi bătrân, mi-aţi înnoit sufletul cu haina cea nouă a suferinţei pentru Mântuitor şi pentru biserică”. S-a stins din viaţă în carceră, după multe chinuri, însă toată suferinţa i-a fost răsplătită prin cununa muceniciei pe care a căpătat-o întru Hristos. O parte din rămăşiţele sale pământeşti se află la Iaşi, în Biserica Sfântul Lazăr, unde credincioşii vin şi se închină la moaştele sfinte.
Din bătrâni se povesteşte…
…că Haralambie, ştiut şi drept Aralampie, Aralambie, Haralam ori Aralam, ar fi fost mare vindecător de boli, atât la oameni, cât şi la animale, şi nu primea nimic în schimb. Pe de altă parte, legenda spune că Mucenicul Haralambie ar fi cel ce poate ţine molimele grele în frâu, precum ciuma, holera şi chiar moartea. Căci, pe când Dumnezeu le împărţea sfinţilor îndatoririle, Haralambie a ajuns cu întârziere. Cum nu mai avea ce să-i dea şi lui, Dumnezeu i-a încredinţat o căţea cu lanţ de aur la gât. Şi se spune că aceea ar fi fost ciuma, pe care Sfântul Haralambie avea îndatorirea de a o elibera din lanţ acolo unde şi când oamenii îşi pierd credinţa. Este şi motivul pentru care, în toate icoanele, mucenicul apare ţinând ciuma de lanţ. El fereşte oamenii şi animalele de boli. Se mai spune că Sfântul a lăsat cu limbă de moarte ca orice loc unde se va afla o părticică din trupul lui să fie veşnic păzit de ciumă.