ComenteazăMă numesc Otilia și sunt o femeie nefericită. M-am născut în București. Aici am trăit tot timpul. Astăzi… umblu prin București. Am treizeci și șapte de ani. Până nu demult, eu și copilașii mei aveam barem un adăpost -îi spun așa deoarece nu mai era demult un cămin, era doar un apartament cu patru camere în care viețuiau patru oameni. Ceva care acum mi se pare un vis.
Am fost căsătorită vreme de paisprezece ani cu Vladimir Izbășoiu, cel mai nedemn ori mai josnic individ care a respirat aerul acestei planete. Nu de la început. La început, Vladimir era bărbat obișnuit, un soț și un tată ca mulți alții. Copiii noștri, doi la număr, un băiat și o fată, n-au avut de suferit când erau mici de tot (tatăl lor vedea de ei, se comporta normal și aducea salariul acasă), dar suferă acum cu prisosință, căci nu mai au nici tată, nici casă, din cauza demonilor care l-au mânat pe Vladimir. Unii, când o iau razna, îi distrug și pe cei din jurul lor.
La nunta noastră, părinții mei și-au vân-dut apartamentul cu două camere din București (în care am crescut eu) și ne-au dat nouă aproape toți banii, ca să ne putem cumpăra o locuință mai spațioasă. și ne-am cumpărat-o, dar soțul meu, care s-a ocupat de acte, a pus locuința exclusiv pe numele său – lucru ce nu m-a deranjat, din moment ce porniserăm împreună pe un drum care trebuia să parcurgă toată viața. Soț și soție, nu?
Ne-am ținut cu dinții de slujbele noastre. Ne-am mobilat casa. S-au născut copiii; întâi fata, după care băiatul, la interval de doi ani. în prezent, fata, pe nume Mădălina, are treisprezece ani, iar băiatul, Florin, unsprezece. Prea fragezi pentru o soartă grea.
Primii… hai să zic opt ani au fost normali. Era în casa noastră, dacă nu armonie deplină, măcar liniște. Copiii erau hrăniți bine și îmbrăcați frumos. Eu trudeam -ziua – la un supermarket, casieră cu pro-gram lung, iar seara, trebăluiam și acasă. Când eram la serviciu, se ocupa mama de copii. Vladimir era șofer de camion, într-o firmă de transport.
Tata se mutase la țară, în vechea lor casă bătrânească, iar mama rămăsese în București și stătea cu noi, ca să mă ajute. îi datorez mamei enorm.
— Mai ia-ți și tu câte o zi liberă! mă sfătuia mama.
Răspunsul meu era invariabil:
— Nu pot. Avem nevoie de bani.
Pot afirma fără greș că am fost o soție și o mamă bună, ba chiar de sacrificiu. De ce m-o fi pedepsit Dumnezeu în halul acesta? Dar Dumnezeu va reveni asupra mea, știu asta.
— Mami, tu stai prea puțin cu noi! îmi spunea fetița când se făcuse mai măricică.
Biata de ea… Bietul Florinel… Ce soartă au avut…
Cu șapte ani în urmă, soțul meu a început să alunece spre blestemăție. Nu șomajul îl marcase, căci e șofer profesionist experimentat. își pierduse serviciul și nu-i păsa, nu-și căuta altă slujbă, vădea -surprinzător – o indolență boemă. și spun boemă pentru că nici acasă nu stătea. Lipsea tot mai mult de lângă soția și copiii săi, zile și nopți. Era pierdut.
După un timp, am aflat că avea o amantă, femeie divorțată, mai tânără ca mine cu trei ani. Fusese măritată doar doi ani. Locuiește în cartierul Pantelimon. Lucrurile astea m-au răvășit, însă am continuat să stau cu Vladimir, adică să fiu soția lui, că de stat, nu prea mai stătea el cu noi. Am făcut asta de dragul copiilor.
Ce n-am aflat decât prea târziu a fost faptul că Vladimir și metresa lui, căzuți în patima cazinourilor, făcuseră împreună un mare împrumut la o bancă și nemernicul garantase creditul cu apartamentul nostru. Se aventuraseră la un credit primejdios, în valută – ei fiind niște terchea-berchea.
La un moment dat, cei doi n-au mai putut plăti ratele și nici nu aveau să le mai plătească vreodată.
Timpul s-a scurs, dobânzile și penalitățile s-au adunat, s-au umflat exorbitant, au ajuns la o sumă incredibilă și banca s-a adresat justiției, câștigând procesul cu debitorii. Câștigând casa mea și a copiilor mei! După care, ca în atâtea cazuri dramatice, a urmat executarea silită.
Nu vă povestesc toate capitolele tragediei, pentru că îmi dau lacrimile. Printre aceste capitole a fost și divorțul.
Mama s-a dus la țară. Eu și copiii n-am urmat-o, din două motive. Unu: copiii au pornit pe un drum școlar aici, în București, și nu vreau să se abată de la el. Doi: la țară, unde locuiesc acum părinții mei, nu sunt condiții de trai nici măcar minimale (pentru niște minori). 0 vreme, m-am zbătut cum am putut și am stat cu chirie, într-un mic apartament. Apoi, ne-au luat la ele niște rude din București, dar asta nu putea să dureze prea mult, căci i-am pus în dificultate pe acei oameni.
Cum ar veni vorba, noi am rămas pe drumuri, chiar dacă nu stăm pe străzi. Ne mutăm de colo-colo. în acest moment, stăm toți trei înghesuiți într-o cameră pe care am închiriat-o într-o casă la curte. Doar atât îmi mai pot permite.
Cât sunt la serviciu (lucrez acum la un depozit de materiale de construcții), copiii mei se descurcă cum pot și își poartă de grijă unul altuia. Sunt copii cuminți, care încep să se maturizeze mult prea devreme, din cauza greutăților. îndură totul cu resemnare și nu se plâng de nimic. Sunt cei mai buni copii din lume. Meritau o altfel de viață.
Pe fostul meu soț l-am dat în judecată pentru neplata pensiei alimentare, dar văd că povestea asta trenează și nu se întâmplă nimic. E vai de mine și de viața noastră.
Sunt credincioasă, creștin-ortodoxă și sper, pe de o parte, ca Dumnezeu, până la urmă, să ne ajute, pe mine și pe copiii mei, iar pe de altă parte, să-l pedepsească pe ticălosul care ne-a adus în această situație. Poate nu e creștinesc ce spun, dar îi doresc răul.
Nu vă cer ajutorul, am vrut numai să știți că unii bărbați sunt abjecți și că unele femei sunt puternice. Dumnezeu îmi dă puterea să mă lupt cu toate dificultățile. Dacă m-aș lăsa pradă disperării, copiii mei ar fi în primejdie.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!