Sunt jucăria preferată a soției șefului meu

Am întâlnit-o pentru prima dată la terasa unde-mi petreceam eu cu regularitate diminețile. Eram într-un concediu prelungit, pe care mi-l impuseseră părinții mei.

După ce mă săturasem să fac parte dintre milioanele de fraieri care susțin economia unor țări ce nu dau doi bani pe noi, românii, m-am întors spășit sub aripa oblăduitoare a părinților. Nu făcusem mare brânză în cei patru ani pe care-i petrecusem prin Germania și Italia. Grație tatei, bani de buzunar și un job asigurat aveam și aici, în patria mea.

Cum prieteni nu prea aveam, iar legăturile vechi nu mă prea tentau, îmi petreceam timpul mai mult singur. în fiecare dimineață, semnam condica la terasa din colțul blocului în care locuiam.

Tanti Ionela, patroana, mă simpatiza și-mi prepara o cafea nemaipomenită, pe care mi-o aducea împreună cu două-trei ziare. Cu aceeași regularitate și aproximativ la aceeași oră, mai făceau prezența încă patru mușterii. Primii trei își beau vodca de dimineață ca să nu fie stresați la muncă. A patra persoană era o tânără doamnă pe care o găseam veșnic ascunsă în spatele unei umbrele imense și al unei perechi de ochelari de soare, fie că afară era soare, fie înnorat.

Venea prima acolo și pleca ultima, fără să-și ridice nasul din cartea pe care o citea. Uneori însemna câte ceva pe un petic de hârtie. Mai întâi, nu am băgat-o în seamă, dar, după ce m-am obișnuit cu prezența ei, a început să mă intereseze. într-una din zile, observând că i se terminase limonada din pahar, m-am grăbit să fac pe galantul și i-am mai comandat una.

Recomandări

Vlad Pascu, autorul accidentului de la 2 Mai, a fost condamnat la zece ani de închisoare. Decizia nu este definitivă. Tatăl unuia dintre cei uciși: O mizerie de pedeapsă

A băut din ea într-un mod atât de firesc, încât m-am simțit invitat la masa ei.

— Bună dimineața! Eu sunt Mugur.

— Se vede, mi-a răspuns ea sec, fără să-și ridice nasul din carte.

Nu știam dacă era cazul să zâmbesc, să mă așez lângă ea ori să plec. După un moment ezitant, m-am hotărât să abordez situația dintr-un alt unghi.

— „Pendulul lui Foucault”, de Umberto Eco, am rostit titlul cărții citite de ea. Hm, interesant… am exclamat eu. Parcă asta-i cartea în care și-a găsit inspirația Dan Brown pentru „Codul lui Da Vinci”, nu?

Aflasem acest lucru dintr-o emisiune de divertisment, și acum făceam pe deșteptul, recunoscător emisiunii respective pentru că aveam cu ce să o dau pe spate pe tipă. Fără să-și ridice ochii din carte, mi-a răspuns în zeflemea:

— Bravo! Ai învățat să citești. Acum, relaxează-te și eliberează ringul.

M-am întors la masa mea învins cum nu mi se întâmplase niciodată. De regulă, dacă nu eram pe placul vreunei tipe, îi dădeam degrabă pace, considerând că e pierderea ei. Dar cu duduia asta era altceva… îmi dădea mâncărimi în tălpi și ajunsesem să nu-mi mai dezlipesc ochii de la ea. Avea un chip divin, haine scumpe, ten perfect, păr sănătos și îngrijit.

Recomandări

De ce a primit Vlad Pascu pedeapsa maximă. „E tânăr, regretă sincer, dar instanța nu poate pune interesele sale mai presus de interesele părților civile”, explică judecătoarea

Eram decis să-i aplic o lecție frumoasă de viață, așa că, în dimineața următoare, m-am dus la terasă hotărât și cu o atitudine pe măsură. Dar aici, dezamăgire totală! Tipa nu era! Am așteptat-o în van. Nici ceilalți obișnuiți ai casei nu erau.

— începeți să vă pierdeți clienții, tanti Ionela, am zis eu, când s-a apropiat patroana de mine.

— Păi… azi e duminică. în afară de tine, nu prea trece lumea pe-aici dimineața.

— Ah, înțeleg…

— și eu înțeleg că te referi la doamna

Sorana, că doar nu duci dorul vodcangiilor…

— Care doamnă Sorana? am făcut eu pe prostul. A, frumușica de ieri?

— și de alaltăieri, și de răsalaltăieri. Măi băiete, am văzut multe la viața mea, așa că nu mă duci tu pe mine! ți se scurg balele după ea ca la melc. Degeaba râzi, că așa e. îți dau un sfat prietenesc: ia-ți gândul de la cuconița asta! Nu e de tine! Oi fi tu băiat frumos și poate un Don Juan, dar cu ea nu ține! Un Don Juan frumos are și acasă și, din câte știu eu, altul nici nu-i trebuie, nici nu-și poate permite.

— De-aia pierde vremea singură pe aici… am comentat, ironic.

— Asta e socoteala ei. Nu mă intere-sează. Eu doar te sfătuiesc prietenește, ca să nu te amărăști degeaba.

Recomandări

Cine sunt suspecții arestați pentru furtul coifului și brățărilor dacice de aur din Olanda. Unul dintre ei e un tâlhar violent condamnat

Ce mi-a spus tanti Ionela, în loc să mă descurajeze, mi-a zgândărit orgoliul în asemenea măsură, încât trebuia să fac tot posibilul să o cuceresc pe această Sorana.

Mai aveam o săptămână de libertate, urmând apoi să încep munca într-o firmă de notariat. Așadar, trebuia să nu ezit și să atac cu toată puterea de convingere.

Ferchezuit ca la carte, parfumat cu ce aveam mai bun, în dimineața următoare m-am dus iar la terasă. Femeia asta probabil avea de gând să mă bage în boală, nici de data asta nu era acolo. M-am așezat ușor stingher la masa mea, unde am primit cafeaua și cotidianul de la tanti Ionela.

— Măi băiete, dar ambițios mai ești! N-am comentat nimic și am dus ceașca la gură. în loc să beau din cafea, am vărsat conținutul pe pantaloni. Motivul a fost doamna Sorana, care s-a ivit brusc la masa mea și s-a așezat lângă mine.

— Vai, domnule, doar nu v-ați emoționat! a chicotit ea ironic.

— După cum ați observat… am răspuns, iritat.

— Hm, și mirosul acesta care vă stă pavăză contra muștelor tot pentru mine este? V-ați gândit să vă spălați? S-a inventat apa caldă!

Credeți că-mi trecea prin cap vreo replică în urma acestei tirade?

— Hai, articulați totuși ceva, altfel chem primul ajutor!

— Toate aceste tentative de glume pe seama mea le-ați citit la WC sau vi le-a sugerat soțul înainte să vă expedieze de acasă? i-am răspuns eu cu aceeași monedă.

— Dumnezeule, ce perspicace sunteți! Continuați, sunt pe cale să cedez.

Acesta a fost doar începutul. De atunci, nu trecea dimineață în care să nu ne vedem și să nu ne tachinăm până la epuizare. îi făceam cu greu față, dar, când vedea că cedez, îmi dădea pace. în a patra zi, ne-a prins prânzul epuizați, dar fără ca vreunul dintre noi să să cedeze. Am profitat de ocazie și am invitat-o la masă. Răspunsul m-a lăsat mască.

— Sigur, accept. Cu o condiție!

— Orice, am răspuns eu cu o atitudine de cocoș, deși îmi tremurau genunchii de emoție.

— Numai dacă îmi gătești tu!

Asta ar fi fost ușor, pentru că știam câte-va rețete cu care o impresionam chiar și pe mama. Dar cum să o duc la mine acasă, unde totul arăta ca după trecerea unui taifun? Sunt convins că și ea știa asta, dar a pus condiția din sadism. Am încercat să-i schimb hotărârea, dar ea mi-a explicat simplu și fără ocolișuri că nu-și poate permite să fie văzută în locuri publice cu un alt bărbat.

Conform planului meu, aveam să o impresionez cu vastele mele cunoștințe gastronomice, să o amețesc bine cu niște mojito, și drumul către patul meu confortabil era liber ca autostrada Soarelui în noaptea de Revelion! Cu toate astea, așa cum se spune, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Tot ce am obținut de la ea a fost acceptul de a-i săruta mâna la plecare, fără să mă lase să o con-duc. Cu niște fluturi imenși în stomac, am zăcut apoi visător până în următoarea dimineață, când ne-am reîntâlnit și am reînceput tachinările…

Cam două luni s-au scurs astfel, cu întâlniri matinale ceva mai rare din cauza jobului meu, câteva cine în apartamentul meu și cu pupatul mâinii Sorinei la despărțire… 0 singură dată m-a îmbrățișat strâns, cu ocazia sărbătoririi zilei mele de naștere. Doar o singură dată. Doamne, cum am mai tremurat de emoție atunci! Efortul pe care l-am făcut ca să mă țin pe picioare sau pentru a nu tăbărî pre-cum un animal feroce asupra ei l-aș putea compara cu efortul depus de o femeie în timpul nașterii.

știa și vedea clar că mă mistuie pasiunea pentru ea. Trata acest subiect aproape cu indiferență, chiar și atunci când îi mărturiseam acest lucru. Femeia asta se juca cu focul mai rău decât o companie întreagă de pompieri!

A rămas un mister pentru mine. în afară de faptul că era profesoară de filosofie, știam prea puține lucruri despre ea. Nici măcar numele de familie nu i-l știam. Ea, în schimb, știa totul despre mine. Munca m-a ajutat să nu o iau razna. Colegii mei, oameni de toate vârstele, m-au simpatizat de la început și m-am integrat bine în colectiv. Am observat că aveau cu toții, fără excepție, un lucru în comun: respectul dus la extrem pentru directorul firmei, Dan P. Eu l-am văzut pe acesta foarte rar, deși ajungea întotdeauna primul la serviciu și pleca ultimul. Stătea foarte mult timp închis în biroul său imens, unde nu intra nimeni nechemat. Deseori vedeam oameni importanți intrând sau ieșind de la el din bârlog. Directorul este un tip încă tânăr, cu un chip imposibil de citit, mereu amabil, zâmbitor și cu o forță și o voință de muncă uriașe. Dacă aș munci în ritmul lui, aș muri imediat!

Ocazia de a-l cunoaște mai bine s-a ivit în momentul în care șeful meu direct a organizat un team-building în afara orașu-lui. Dacă mă duceam, nu o mai puteam vedea în acest răstimp pe Sorana, ceea ce nu-mi convenea. Dar nu aveam de ales. Prezența era obligatorie.

— Nu ne putem vedea în următoarele zile, i-am comunicat.

— Gata, ți-ai pierdut interesul pentru mine?

— știi prea bine că nu. Plec cu firma într-un așa-zis team-building. Dar, dacă vrei, renunț și la serviciu, și la viață, și la tot pentru tine. Doar un cuvânt…

— și ce să fac eu cu tine după aceea? Să te pun într-o vitrină cu o etichetă pe care să scrie: homo inutilus?

— Dacă în felul acesta pot fi lângă tine, accept, m-am avântat eu.

— Te credeam ceva mai evoluat, dar se pare că scara evoluției omului din maimuță merge în ambele sensuri.

— 0 să iei vreodată lucrurile în serios?

— Iau totul în serios, mai puțin pe tine când excelezi în comportamentul infantil.

— Numai tu ești cauza! Dar uite că plec, și câteva zile nu-mi vei mai da ocazia să fiu așa.

— Ne vom revedea mult mai repede decât speri.

Firma a pus la dispoziție un microbuz pentru angajați; șefii veneau însoțiți de partenere cu mașinile proprii. Nici cazarea nu era la comun. Noi eram cazați într-un hotel confortabil, iar staff-ul era împărțit în vile de lux. Prima zi era pentru acomodare. Transport la Cheile Grădiștei, cazare, vizitarea împrejurimilor. Abia seara aveam să ne întâlnim cu șefii într-un club. Am mers acolo și ne-am ocupat locul. Din colțul meu, vedeam intrarea și am înlemnit când am văzut-o pe Sorana intrând în club. Oare era posibil să vină după mine, după toată indiferența cu care obișnuia să mă trateze?

Am sărit ca ars de pe scaun și am alergat la ea. Când m-am postat în fața ei, gata să o iau în brațe, bărbatul pe care nu-l observasem până în acel moment mi-a întins mâna. M-am uitat la ea cu dispreț. Apoi am ridicat privirea și, în spatele ochelarilor cu dioptrii serioase, l-am descoperit pe directorul nostru.

— Bună seara, Mugur! mi s-a adresat cu amabilitatea-i proverbială. Permite-mi să ți-o prezint pe soția mea, Sorana.

— Bună seara, domnule Mugur, mi-a zâmbit Sorana, stăpână pe situație, și au trecut amândoi mai departe, fără să mai aștepte răspunsul meu întârziat.

„Mugur, pe cât de stranie, pe atât de nesănătoasă pentru tine este această situație!”, mi-am spus în barbă.

— știai? am întrebat-o pe Sorana când am rămas pentru o clipă singuri.

— Desigur!

— De când?

— De când, de unde, de ce? Ce mai contează, în afară de faptul că ne-am revăzut mult mai repede decât sperai, după cum ți-am spus? Trăiește clipa și lasă întrebările, că doar nu ai devenit și tu filosof!

— Te bucuri că ne-am revăzut?

— Parcă-ți spuneam să lași întrebările. Bineînțeles că mă bucur. Cu cine altcineva mă mai joc când nu ești tu?

Am realizat ce însemnam pentru ea. Am continuat această ciudată relație mult prea multă vreme. 0 continuăm încă și acum. Eu nu mă pot lipsi de ea, pentru că pasiunea e prea intensă. Ea nu mă lasă în pace, pentru că e dependentă de această joacă de-a șoarecele și pisica. 0 ajută să-și păstreze căsnicia, avantajoasă din multe puncte de vedere. Atât eu, cât și căsnicia ei suntem prada ideală pentru această felină.

Pe directorul meu îl evit cât pot de mult. Aș vrea să-mi schimb locul de muncă, dar nu am permisiunea părinților mei. Nu încă. Sigur, totul s-ar aranja foarte simplu dacă aș renunța pur și simplu la Sorana. Aș cunoaște cu siguranță pe cineva care mă va ajuta să o uit. Dar, în cazul acesta, masochistul din mine nu și-ar mai primi doza zilnică și încă nu mă simt pregătit pentru „dezintoxicare”. Are și dependența părțile ei frumoase; cu atât mai mult când este pentru o splendidă doamnă cu chip de zeiță și spirit de pisică.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News