ComenteazăExistența mea a început să prindă culoare când l-am cunoscut pe Petru. și spun că a început să prindă culoare pentru că, până atunci, traiul meu a fost unul liniștit, alături de părinții mei, cu care am avut și am în continuare o relație foarte bună.
Petru a fost prima mea iubire, care s-a și concretizat. Aveam 30 de ani când l-am cunoscut și mai iubisem până atunci un singur bărbat care, însă, nu mi-a răspuns la sentimente. Cu Petru, totul a început în joacă. Eram colegi de serviciu, la o firmă de telefonie, îmi plăcea compania lui și se pare că și el mă plăcea. știam că este însurat, așa că nu l-am privit niciodată ca pe un potențial iubit. Am fost crescută de ai mei cu principii sănătoase, știam că familia e sfântă și că, dacă doi oameni au fost uniți de Dumnezeu, numai El are puterea să îi și despartă. Așa că discutam cu Petru așa cum aș fi făcut-o cu un frate mai mare (el este cu patru ani mai mare decât mine) și formam, împreună cu o colegă și un alt coleg, un fel de bisericuță în firmă. Ieșeam toți patru la țigară, aveam glumele noastre și îmi plăcea că eram foarte uniți.
Relația aceasta de amiciție curată a durat doi ani, iar apoi colega și colegul din „bisericuța” noastră au fost mutați la alt departament, în altă parte a clădirii, ceea ce a făcut să ne vedem cu ei mai rar și să petrecem momentele de pauză doar unul în compania celuilalt. Discuțiile dintre noi au început să devină mai personale, a început să îmi spună despre căsnicia lui, iar eu să îi vorbesc despre rateurile mele sentimentale.
În câteva luni, m-am trezit îndrăgostită. Mai trecusem prin faza aceasta și știam cum să îmi ascund sentimentele, așa că nu s-a schimbat deloc comportamentul meu față de el. și poate nu s-ar fi schimbat nici în ziua de azi dacă el n-ar fi dat semne că a început să mă vadă altfel decât înainte. Mersul la serviciu devenise un motiv de stres și tensiune, fiindcă, pe de o parte, eram nerăbdătoare să îl văd, să îi aud vocea, să râd la glumele lui, iar pe de altă parte, mă certam și mă uram pentru că tânjeam după bărbatul altei femei. Despre cealaltă femeie nu știam la ora aceea foarte multe, decât că era puțin mai tânără ca mine și că era educatoare la o grădiniță aflată nu departe de firma noastră.
Petru nu mi s-a plâns până atunci de relația cu ea, însă vedeam că, după serviciu, nu prea trăgea să meargă acasă, și asta îmi demonstra că ceva nu mergea bine în căsnicia lor. Vedeam totuși că era atent cu ea, îi cumpăra cadouri la diverse evenimente, iar odată, înainte de 8 Martie, chiar am mers împreună să aleagă ceva frumos pentru ea. Îmi amintesc că i-am zis atunci că soția lui trebuie să fie o femeie deosebită dacă e atât de grijuliu cu ea. „E o femeie care merită și o mamă atât de bună”, mi-a zis.
Au împreună un copil, care stă mai mult la socrii lui Petru, și la sfârșit de săptămână îl aduc acasă.
Înainte de sărbătorile de iarnă din 1995, când mai aveam două zile de muncă și intram în concediu, Petru mi-a zis:
— Îți dai seama că vin sărbătorile și nu ne mai vedem până după Anul Nou?
— Mda, sper să petreci cu bine cu familia ta… am încercat eu să fiu politicoasă.
S-a uitat lung la mine și mi-a aruncat un „Pe naiba!”. Iar pentru mine asta a fost prima declarație de dragoste pe care mi-a făcut-o. Acel „pe naiba” însemna, de fapt, că eu devenisem persoana cea mai importantă din viața lui, că nu la sărbători îi stătea lui capul, ci la perioada pe care urma să o petrecem separat. Recunosc că m-a dat peste cap cu asta. Simțeam cum îmi bătea inima gata-gata să-mi iasă din piept, că nu era bine ce se întâmpla, că nu era corect. Dar ce frumos era! și a devenit și mai frumos, pentru că, între Crăciun și Revelion, eram deja în brațele lui.
Nu pot să spun că eram pe deplin fericită, știam că nu era creștinește ceea ce făcusem și că, de Sus, Dumnezeu mă privește și mă judecă. Dar nici să dau înapoi nu mai puteam, răul fusese deja făcut… Îmi era atât de bine când eram cu el și parcă nu eram întreagă când eram separați.
Începusem să îmi fac tot felul de planuri. Îmi imaginam cum el va divorța de soția lui, cum ne vom lua împreună o garsonieră cu banii pe care îi pusesem la ciorap și cu ceea ce avea el, cum vom face un copil etc. Dar toate au rămas planuri. Ziua stătea cu mine, seara pleca la nevastă, iar sâmbăta și duminica își petrecea timpul cu copilul lor. Era un tată bun, povestea tot timpul despre băiețel și se vedea clar cât de tare îl iubește. Zilele treceau și situația nu se schimba deloc.
O bună perioadă de timp am înțeles că are obligații și nu am vrut să îl bat la cap, ca să nu se simtă forțat să facă ceva ce nu își dorește cu adevărat. E adevărat, el nu mi-a spus absolut niciodată că va divorța, nu mi-a promis niciodată marea cu sarea. De câte ori îl întrebam ce se va întâmpla cu noi, îmi spunea: „Vom vedea!”.
Într-o duminică, după ce și-a dus copilul la socri, a venit pe la mine. Eu locuiam și locuiesc în continuare cu ai mei, dar atunci ei erau plecați pentru câteva zile la țară, așa că puteam discuta în tihnă.
— Eu nu mai suport situația aceasta! Cât mai am de așteptat până vei deveni bărbatul meu, doar al meu? l-am întrebat direct.
— Mă tem că nu prea curând. Nu pot să renunț la familia mea, soția mea nu mi-a greșit niciodată cu nimic. Cum pot să îmi fac pur și simplu bagajul și să plec? Ce să îi spun ei, copilului, părinților mei? a fost răspunsul lui.
— Dar eu cu ce ți-am greșit?, am insistat eu, cu lacrimi în ochi.
— Nici tu nu ai greșit, dar ea îmi poartă numele și verigheta.
Nici dacă mă lovea cu un ciocan nu m-ar fi durut mai tare. Adică certificatul lor de căsătorie era mai puternic decât atracția și sentimentele dintre noi? Sau eram pentru el o simplă amantă și atât? Relația noastră a continuat chiar și așa, eram, oficial, amantă. Colegii de muncă începuseră să bârfească, deși ne ascundeam de ei, iar la un moment dat, într-o seară, am primit un telefon acasă. A răspuns tata.
— Sunt o colegă de muncă de-a fetei dumneavoastră.
— Să v-o dau la telefon?
— Nu, spuneți-i doar că sunt destui bărbați neînsurați pe lumea asta și că, într-o zi, Dumnezeu o va blestema pentru păcatul pe care îl face!
Tata a rămas mut, se uita la mine și nu știa ce să-mi zică. Fața mea s-a transformat toată când mi-a zis, într-un final, ce i-a spus femeia la telefon. Nu avea rost să mint și să-i zic că a fost o glumă proastă sau că nu era vorba de mine, tata mă cunoaște destul de bine și și-a dat seama ce se întâmplă. Am avut o discuție lungă cu el în seara aceea, era așa de supărat că mi se făcuse milă de el.
— Așa te-am crescut? m-a întrebat. Să-ti bagi nasul unde nu-ți fierbe oala?
— Cu inima nu poți sta la negocieri, tată, am încercat eu să mă apăr.
— Suntem oameni, nu animale, întâi de toate gândim! mi-a zis tata.
Avea dreptate. și totuși… Nu am aflat niciodată cine a sunat în seara aceea acasă, ce problemă avea cu mine și de ce îi stăteam în cale. Sincer, nici nu mă interesează prea tare. Oamenii sunt răi și nu am pretenția de la nimeni să înțeleagă și să aprobe ceea ce am făcut eu.
Nu a trecut mult timp de la acea întâmplare și am rămas însărcinată. Culmea, atunci când am realizat că voi avea un copil nu m-am speriat și nici nu am avut sentimentul că nu e bine să fie așa. Am simțit această sarcină ca pe o mare șansă de a se schimba ceva în bine în viața mea. Eram aproape convinsă că, dacă nu pentru mine, pentru copilul nostru va renunța la nevasta lui. Însă nu a fost să fie așa!
Vestea că va mai avea un copil l-a dat rău peste cap. O săptămână nu m-a mai căutat, nu îmi vorbea la muncă decât strictul necesar și mă ocolea de câte ori putea. Mă simțeam ca ultimul om. Respinsă, nedorită, păcătoasă și nenorocită. Nu mai vroiam copilul, nu-l mai vroiam pe el. Nu vroiam totuși să fac avort, nu cred că aș mai fi putut trăi cu gândul că mi-am ucis propriul copil.
Deși am încercat să le ascund o vreme alor mei situația, s-au prins destul de repede. Imi era rău, vomam mult. Săracii, au fost nevoiți să accepte și situația aceasta. După câteva zile, la muncă, Petru m-a luat la o parte.
— Cum te simți? Ce ne facem?
— Cum să mă simt? Prost, proastă și prostită.
— I-am spus soției tot…
Am răsuflat ușurată când am auzit asta. „S-a terminat calvarul”, mi-am spus.
— E dispusă să mă ierte, doar să nu stric familia. și nu am de gând să o stric! mi-a mai zis el.
— Dar copilul ăsta al nostru? De dragul lui ce ai de gând să faci?
— Vom vedea. Nu am ce alt răspuns să îți dau, atât știu sigur, că nu pot renunța la familia mea.
Mă obișnuisem să mi se spună mereu „vom vedea”, să fiu tot timpul pe locul doi, dar copilul meu ce vină avea să merite soarta asta? Am hotărât să ne despărțim, deși numai eu știu ce război se dădea în sufletul meu. Stabiliserăm că va plăti pensie alimentară, că îl va vizita și că va fi tatăl lui, atât cât va fi cu putință. El nu ar fi vrut să renunțăm la relație, dar a acceptat că e soluția cea mai bună pentru a mai îndrepta puțin lucrurile.
Nu a durat mai mult de două săptămâni așa-zisa despărțire. Îmi era rău tot timpul, aveam nevoie de el. Până înainte cu două luni de a naște, recunosc, m-am gândit foarte puțin la copilul care urma să vină. Nu mai era o bucurie, era o povară fizică și sufletească. Eram tristă mai tot timpul, mergeam mult pe la doctori și, sincer, undeva în adâncul sufletului mi-aș fi dorit ca ceva să i se întâmple copilului și să dispară.
Totuși, încet, încet, gândurile astea negre au dispărut. Găsisem nume pentru copil, Rareș, și începusem să îl tot strig prin casă. Mă distra jocul ăsta, ai mei ziceau că sunt nebună, dar râdeau și ei. Deodată, parcă și-a întors Dumnezeu fața spre mine.
Am mers cu ai mei la cumpărături, am luat cele necesare pentru copil, i-am pregătit colțișorul lui de cameră și am început să îl aștept cu nerăbdare. Simțeam că, odată cu Rareș, în casa mea va pătrunde și o bucățică din Petru. Și parcă asa a si fost.
Când am venit de la maternitate cu bucățica aceea de om, toată viața s-a schimbat. Nu mai aveam întrebări, nici remușcări, nu mai sufeream. Rareș era centrul universului meu. Acum, are doi ani și jumătate. Are o mamă fericită și un tată cu jumătate de normă.
Petru face echilibristică între cele două familii, iar eu nu am ce face, trebuie să accept această situație. Nu sunt prima femeie din sufletul lui, și se pare că nu voi fi niciodată. Dar asta e, viața nu îți oferă pe de-a întregul ceea ce îți dorești, important este să știi să te bucuri de bucățica pe care o primești.
Cum mă simt când pleacă de la noi și știu că ajunge la soție și la celălalt copil, că îi ia în brațe, că adorm sub același acoperiș și că se trezesc împreună?
Nu am cum să descriu în cuvinte, dar am învățat să trimit această durere undeva în adâncul sufletului și să nu o mai iau în seamă.
Anul trecut, de Crăciun, am angajat un Moș să îi aducă lui Rareș cadouri. A venit și Petru, a fost o seară atât de frumoasă, am râs, am băut vin, ne-am jucat cu copilul. Pe la ora 8 seara, Petru s-a ridicat, mi-a zis că trebuie să plece. Rareș a început să plângă, s-a prins de pantalonii lui și striga: „Stai, tati, stai!” „Tati merge să îl caute pe Moșul și să-l aducă înapoi”, i-a răspuns Petru, vizibil marcat. Copilul s-a potolit și s-a bucurat că va mai primi cadouri.
Eu, însă, știam că îl va găsi pe Moș tocmai în cealaltă casă și că un alt copil, nu al meu, se va bucura de alte cadouri.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.