Trenul vieții mele a oprit, în sfârșit, în stația iubirii

Peronul e gol. Ultimul tren a plecat de mai bine de o jumătate de oră. în difuzoare se aud în continuare anunțurile cu sosirile și plecările. Vântul poartă câteva frunze ruginii în mici vârtejuri, care se împiedică de pantofii singurei persoane rămase pe peron: eu. Stau nemișcată și privesc de-a lungul liniei…

Dacă a fost real, aici a început, lângă această cișmea, în dreptul căreia se afla de obicei al șaselea vagon de la locomotivă. Mult timp am avut îndoieli, mi-era teamă că n-a fost decât imaginația mea, că încep s-o iau razna. Dar s-a întâmplat cu adevărat. Doamne, ce repede trec anii!

Absolvisem facultatea și îmi găsisem un post bine plătit la un șantier, dar făceam zilnic naveta cu un personal. Eram logodită cu Dinu, mai mult ca să scap de gura celor din familie. Parcă o aud pe mama:

— Fetițo, la anii tăi, eu aveam deja doi copii. N-o vezi și pe soră-ta, că e la casa ei, peste trei luni deja naște, și e mai mică decât tine?! Nu-l iubești? Astea-s prostii. Ascultă-mă pe mine: dragostea trece prin stomac. Băiatul are o situație, casă, mașină, taică-său are funcție…

Aici intervenea și mătușa:

— Hai, că nu e chiar așa de greu! Vă știți din liceu. și apoi, dacă te căsătorești, scapi de navetă. Poate că socrul tău va trage câteva sfori și te aduce aici, la centrală.

Recomandări

Planul „machiavelic” aplicat de un mecanic auto pentru a domina o femeie. Victima: „Mă duc şi mă omor, sincer, că nu mai pot”

Nu pot spune că era tot ce-și poate dori o fată, dar încercam să văd și partea bună a lucrurilor. Prima mea iubire fusese un eșec. știam că nu-l voi putea uita prea curând, dar știam și că nu se mai poate schimba nimic. Așa că, neavând nici puterea și nici dorința de a face alte planuri pentru viitor, le-am acceptat pe cele gata făcute de ai mei. și de ai lui Dinu, pentru că stabiliseră deja de comun acord data

nunții. Mă lăsam târâtă de val, cu o vagă speranță că „pofta vine mâncând”. în fond, lui nu prea avem ce să-i reproșez: era drăguț cu mine, discutam câte-n lună și în stele. Dar toate planurile au fost date peste cap de decesul unui unchi de-al lui Dinu și am amânat nunta cu vreo trei luni. Odată cu decalarea datei căsătoriei, a început și schimbarea comportamentului său față de mine: era din ce în ce mai indiferent și mai rece, devenise dominator și chiar dur uneori. Nu aveam cu cine discuta despre asta: colegele ar fi zis că trăiesc cu capul în nori și că visez cai verzi pe pereți, iar rudele nici măcar nu m-ar fi ascultat. Așa că m-am retras în mine… Până într-o zi de marți…

Mă urcasem în vagon și, ca de obicei, m-am așezat la geam. Plimbându-mi absentă privirea spre trenul de la linia vecină, l-am zărit mergând cu pas sprinten, apoi l-am pierdut în mulțimea de navetiști. Câteva clipe mai târziu, mi-a zâmbit de pe locul lui de la geam…

Recomandări

Cea mai dură critică a taxelor vamale anunțate de Trump: „Ziua ruinei! În materie de economie, afirmațiile lui Trump sunt o prostie totală”

Trenurile plecau în același timp și, o porțiune de câțiva kilometri, mergeau paralel, cu aceeași viteză, apoi unul o lua în dreapta, iar celălalt, în stânga. Când compartimentele noastre au început să se depărteze unul de celălalt, mi-a făcut cu mâna un gest discret de salut. Am simțit cum tot sângele îmi năvălește în obraji și o căldură plăcută îmi invadează corpul.

La serviciu, am fost distrată. Auzeam vag comentariile colegilor, dar nu le-am dat atenție. Așteptam cu nerăbdare să vină iar dimineața și să ajung la gară. Dar următoarele două zile au tre-cut fără să-l văd și eram îngrozitor de tristă.

Nici eu nu știam de ce, era doar un necunoscut, un chip plăcut zărit numai câteva momente. Vineri, când mi-am ocupat locul, el era deja acolo. Același zâmbet și apoi același salut discret. Inima îmi bătea nebunește. După o vreme, deja mă obișnuisem: marțea și vinerea aveam întâlnire cu fericirea.

Nu mai rămăseseră decât trei săptămâni până la nuntă și mă simțeam oarecum vinovată pentru aceste clipe, dar îmi spuneam că era o aberație să cred că am greșit cu ceva schimbând doar câteva priviri cu un străin, mai ales că viitorul meu soț părea că suferă de o amnezie din ce în ce mai severă în ceea ce mă privește: părinții lui mă vizitau și îmi telefonau mult mai des decât Dinu însuși…

Recomandări

Dezmăț financiar al partidelor. Cheltuieli de 68,4 milioane de lei, subvenții de doar 42,31 de milioane de lei. Unde s-au dus cei mai mulți bani

într-o dimineață, șeful m-a trimis cu mașina de serviciu înapoi în București, ca să iau niște aprobări de la minister. Dar cum pe una din semnături nu o puteam obține decât după-amiaza, mi-am zis că pot să profit de orele libere și să mai fac câteva cumpărături. Găsisem o rochiță drăguță care-mi picase cu tronc. Nu aveam destui bani la mine, dar cum timp aveam suficient, m-am hotărât să trec pe la Dinu, la care-mi mutasem deja câteva lucruri. Am fost surprinsă să constat că ușa era descuiată și am intrat. Pe covorul din sufragerie mi-au atras atenția un pantof bej cu toc, o fustă neagră, o cravată… Doar cea din urmă mi-era cunoscută. Am fost și mai surprinsă de ce am auzit decât de ce am văzut: o întreagă gamă de gemete. Am simțit cum începe să-mi clocotească sângele de mânie. Pe măsuța din hol, lângă chei, se afla un aparat de fotografiat. Am adunat frumușel toate obiectele vestimentare pe care le-am găsit, am intrat în dormitor, le-am făcut vinovaților două poze înainte ca vreunul din ei să poată scoate un cuvânt, apoi am deschis fereastra:

— Dacă nu vrei ca taică-tău să facă apoplexie din cauza aventurii tale publicate într-un ziar de mâine, trebuie să dis-pari definitiv din viața mea! Fiindcă eu am oricum de gând să dispar dintr-a ta. și nu încerca să ripostezi

în vreun fel, dacă nu vrei ca toate hainele tale și ale individei să zboare de la etaj! Femeia își revenise din starea de șoc și acum era isterică, urlând când la mine, când la el. Rănit în orgoliu, Dinu a ridicat mâna să mă lovească, pentru a putea recupera filmul compromițător. M-am ferit și i-am spus:

— Nu cred că e cazul să faci asta, pentru că am să țip de mă aude tot blocul!

Ezita. Nu știa ce să facă. în clipa în care ea s-a repezit furioasă la mine, am aruncat hainele pe fereastră. Asta l-a făcut pe logodnicul meu să se hotărască. Cu o viteză uimitoare, și-a găsit pantalonii, s-a îmbrăcat și a ieșit ca o furtună, lăsând-o pe blondina lui încremenită în mijlocul camerei.

N-am mai stat să văd ce se întâmplă. Mi-am luat din dulap geanta de voiaj, în care mi-am adunat boarfele, și dusă am fost… direct acasă la mine. Acolo, am făcut un inventar succint: mă alesesem cu o zgârietură, cu încă un capitol din viață încheiat dureros, cu un viitor destrămat și cu o singurătate care părea că tinde către infinit.

Dar exista și ceva pozitiv: scăpasem de un om lângă care aș fi avut o căsnicie mizerabilă și, în plus, toți banii pe care îi strânsesem pentru nuntă și pentru luna de miere aveau să capete acum destinația: modă, spectacole și vacanță. știam că va trebui să înfrunt ambele familii. Eram conștientă că va fi extrem de greu, dar trebuia să rămân neclintită în decizia luată, în ciuda tuturor presiunilor pe care aveau să le exercite cu toții asupra mea.

și pentru că eram singură printre „duș-mani”, îmi făcusem rost de un aliat: necunoscutul din vagonul numărul șase. Nu conta că discuțiile cu el aveau loc numai la mine în gând. Puteam să-i spun tot ce am pe suflet și nici nu riscam să fiu din nou rănită, dezamăgită sau părăsită. Marțea și vinerea erau cele mai fericite zile din viața mea. Mă îmbrăcam mai elegant decât în restul săptămânii și, de fiecare dată când mă așezam pe banchetă, în compartiment, aveam emoții ca o școlăriță: vine sau nu vine? Observaseră și colegii, și mă tachinau cu tot felul de întrebări. Ce-aș fi putut să le răspund? Că am întâlnire cu o nălucă? Sau că vorbesc cu un tip cu care, de fapt, n-am schimbat niciun cuvânt? Ar fi zis că e cazul să mă duc la psihiatru.

Dar ca să mă justific totuși cumva, le spuneam că merg ba la teatru, ba la operă, ba la cinematograf, ba la nu știu ce expoziție. Uneori mai ieșeam cu ei la un bar, la o discotecă, pentru că erau destui care mă curtau. știam că pentru mulți bărbați eram un trofeu pe care s-ar fi mândrit să și-l adauge în palmares. Numai că pe mine nu mă mai interesa implicarea în vreo relație, nici de scurtă, nici de lungă durată. Suferisem prea mult ca să-mi doresc să o mai iau de la capăt și să se repete povestea. îmi construisem chiar și un „șablon” pentru a-i declara necorespunzători: îi comparam pe toți cu necunoscutul meu din tren. Nu doar ca alură sau ca înfățișare, ci și ca personalitate. Cel mai adesea decretam „respins” după ce îi testam cu literatura, pentru că, atunci când trenurile noastre erau apropiate, EL îmi arăta ce carte citește. îmi amintesc că, într-una din zile, după ce mi-a arătat cartea lui, am lipit și eu de geam volumul meu. A început să râdă: citeam aceeași carte, „Marile speranțe”.

După o perioadă, cadența marți-vineri s-a pierdut. Uneori, îl vedeam de trei ori pe săptămână, alteori, o singură dată. Dar oricum eram fericită de fiecare dată când îl zăream. Așteptam cu nerăbdare să-mi iau concediu, nu pentru că aș fi avut planuri mărețe sau bilete la cine știe ce stațiune, ci pentru că aveam de gând să fac o nebunie. Mi se părea că timpul stă în loc, că zilele trec cu o încetineală de melc, dar în sfârșit ajunsesem și la momentul pe care îl dorisem atâta.

M-am dus la gară, mi-am luat bilet și m-am urcat, ca de obicei, în vagonul numărul șase, dar în trenul lui. Tâmplele îmi zvâcneau și tremuram de emoție. Am auzit fluierul de plecare și șuierul scurt al locomotivei. Garnitura s-a pus în mișcare. El nu era. Am ieșit pe culoar și am început să-l caut prin celelalte compartimente.

Nimic. M-am întors la locul meu de la geam, cu lacrimi în ochi. Atunci l-am văzut: eraîn trenul meu… Doamne, nu-mi venea să cred: și el mă căuta! și el dorea să ne cunoaștem. N-a fost să fie acum, dar sigur va exista o „data viitoare”…

însă nu l-am mai văzut de atunci. La numai două zile după întâmplarea aceea, s-a schimbat mer-sul trenurilor și nu mai corespundeau nici orele de plecare și nici peroanele nu rămăseseră aceleași.

După câteva luni, am obținut o promovare și mi s-a propus un post în celălalt capăt al țării. Mi se asigurau un apartament de serviciu, mașină și, ceea ce m-a încântat foarte mult, posibilitatea de a-mi pune în practică ideile. Cum de București nu mă mai lega nimic, am acceptat oferta și, după vreo zece zile, eram instalată la noul meu loc de muncă.

Timp de cinci ani, cât am lucrat acolo, de fiecare dată când veneam acasă să le văd pe mama și pe sora mea, luam trenul și ceream loc numai în vagonul șase. Mergeam aproape de două ori mai mult decât cu mașina, dar rămăsesem cu nostalgia acelui trecut dulce-amărui și cu întrebarea pe care nu îndrăzneam nici măcar să o rostesc: „Ce-ar fi fost dacă…”.

De multe ori mi-am spus că necunoscutul acela la care mă tot gândeam n-a fost altceva decât un balon de săpun, o iluzie frumoasă prin care fugeam de realitate, o ficțiune cu F mare prin care încercam să evit ceea ce nu-mi plăcea în lumea palpabilă, în viața de zi cu zi. în orice caz, nălucă sau nu, amintirea bărbatului aceluia care îmi zâmbea și îmi făcea cu mâna în fiecare dimineață din compartimentul de la linia vecină m-a ajutat să trec peste multe momente grele.

Am avut și clipe în care mi-am dorit cu disperare să-l caut, să încerc să-l găsesc cumva. Dar n-avea niciun sens. și, oricum, ce-aș fi putut face? Să dau anunț la mica publicitate: „îl caut pe necunoscutul din vagonul numărul șase, pierdut cu ani în urmă din cauza schimbării mersului trenurilor” sau „Aștept să-mi zâmbești și să-mi faci cu mâna din trenul de la linia vecină, marțea și vinerea, ca pe vremuri”… Stupid. Stupid și inutil. Se spune că norocul și-l mai face omul și cu mâna lui. și că, dacă atunci când vezi că șansa îți surâde nu profiți, mai târziu încerci degeaba să dai timpul înapoi…

Mă așez amorțită pe o bancă, pe peron. Am și uitat de când stau aici. Nici măcar nu știu prea bine de ce am venit. Poate pentru că am sperat că bărbatul acela, pe care l-am zărit ieri, pentru o fracțiune de secundă, schițând un gest familiar de salut înainte ca șuvoiul imens de oameni care ieșea de la spectacol să ne despartă, este cel la care visez de atâția ani.

Dar m-am înșelat. Probabil că, din cauza ploii care se revărsa ca un adevărat torent, n-am văzut bine ce semn a făcut și mi s-a părut cunoscut. Va trebui să mă împac cu ideea că totul a fost doar un vis și că e cazul să merg mai departe. Nu pot aștepta la nes-fârșit un om care nici nu știu dacă există cu adevărat…

Așadar, adio, necunoscutule din vagonul numărul șase! Adio, năluca mea dragă! îmi ridic înfrigurată gulerul de la pardesiu și mă îndrept spre capătul peronului. După câțiva pași, cineva mă oprește, prinzându-mă ușor de braț.

— Nu vă supărați, ați citit cumva„Marile speranțe”?

— Cu mulți ani în urmă, în tren…

— Marțea și vinerea…

Doi ochi căprui răsar de deasupra unui buchet de crizanteme albe și mă învăluie cu o privire caldă. Iar zâmbetul acesta mi-e atât de cunoscut…

— în sfârșit te-am găsit! Când te-am văzut ieri, am știut că ești tu. Am simțit că ești tu. și mi-am spus că unica posibilitate să dau de tine e să te caut în singurul loc în care am fost amândoi în același timp: în gară… și m-am rugat Cerului să te aducă aici…

— și m-a adus… în dreptul vagonului numărul șase…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News