Reportajul ”Ultimii sași din Transilvania” prezintă viața din mai multe sate săsești și poveștile unor familii care fie s-au încăpățânat să rămână aici în ciuda regimului comunist și mai apoi a libertății de mișcare, fie s-au întors pentru a-și descoperi rădăcinile și a ajuta la renașterea acestor locuri.
Reportajul despre Transilvania începe în satul Țapu (Abtsdorf an der Kokel în germană) în casa lui Doris-Evelyn Zakel. Aceasta s-a născut și trăiește în Elveția, dar a cumpărat anul trecut casa unei mătuși și se întoarce aici în mod regulat.
Ea povestește că vine pentru a se ocupa de întreținerea și
restaurarea acestei vechi locuințe tradiționale săsești. ”Casa este un muzeu
intrigant, plin de relicve, inclusiv gropi în podele pivniței pe care familia
ei le-a folosit ca frigidere”, scrie autorul reportajului.
„Mătușă a locuit aici de mai bine de 70 de ani. Când am vizitat-o
prima dată, la 18 ani, am intrat în casă și am simțit o legătură, am simțit că
acesta este un loc unde am rădăcini. Salvarea acestui patrimoniu este
importantă, deoarece există o istorie de aproape 900 de ani”, mărturisește săsoaica.
După ce povestește despre istoria tumultoasă a sașilor din
Transilvania și plecarea acestora, unii în timpul comunismului, alții ”aproape
un milion” din decembrie 1989 până în primăvara anului 1990, autorul își
continuă drumul în satul săsesc Malancrav (Malmkrog în limba germană), acolo
unde locuiește încă cea mai mare comunitate de sași din România – 120.
”Drumul spre Malancrav urmează o potecă șerpuindă, cu
câmpuri pe care se întind pajiști cu flori sălbatice și pe care se văd ciobani
care își pasc turmele. Peisajul este punctat de căpițe care arată ca și cum ar fi
desprinse dintr-un basm al Fraților Grimm”, descrie McGrath peisajele pe care
le-a văzut.
Îngrijitoarea bisericii din Malancrav, Hildegard Linzing, s-a
născut în sat și este unul dintre puținii sași care au rămas aici. „Multe s-au
schimbat [în comunitatea noastră]”, a spus Linzing. „La început a fost
foarte greu când vecinii noștri au plecat și când cei mai buni prieteni au
plecat – a fost foarte greu”, continuă aceasta.
Linzing locuiește în Malancrav alături de soțul ei și de cei
doi copii, care vorbesc cu toții în dialectul săsesc, care este o germană
similară cu cea vorbită în Luxemburg.
În timp ce o mulțime de prieteni și membri ai familiei au
plecat în alte țări, în mare parte Germania și Austria, Linzing a rămas la
Malancrav împreună cu generațiile mai în vârstă ale familiei care erau prea
bătrâni pentru a se putea desprinde de rădăcinile lor.
„Acum vrem să le transmitem tradițiile copiilor noștri,
deoarece sunt ceva frumos și le-am moștenit de la părinți și bunici”, a spus
ea.
Autorul reportajului amintește că astăzi, populația de sași din România este în jur de 12.000, majoritatea fiind persoane în vârstă. Cu toate acestea, unii sași tineri, precum Zakel, se întorc cu mândrie în aceste comunități și se concentrează pe păstrarea moștenirii strămoșilor lor.
Specializați în meșteșuguri săsești
În continuare este prezentată povestea lui Marlene Stanciu
și a partenerului ei, Alex Herberth, amândoi proveniți din familii de sași.
„Această casă a fost construită de bunicul meu în 1911, iar
bunicii mei au locuit aici până când au murit în 2013 – atunci am preluat-o”, a
povestit Marlene, care are studii de antropologie și politică culturală, dar
acum s-a specializat în meșteșuguri tradiționale săsești. Partenerul ei
lucrează ca tâmplar și restaurator și studiază tehnici meșteșugărești vechi.
Tânărul cuplu învață tâmplărie tradițională, iar Herberth
merge chiar în pădure pentru a aduce cu căruța lemnul pe care îl folosește.
O altă poveste este a lui Carmen Schuster, plecată din satul
Cincșor (Kleinschenk în germană) și revenită în Transilvania după mai mulți ani
trăiți în Germania.
Schuster a emigrat în Germania de Vest în 1984, după ce a
fost vândut de guvernul român statului vest-german. Atunci când era tânără s-a
bucurat de viața și oportunitățile pe care traiul în noua țară occidentală i-l
oferea, dar s-a simțit mai apoi atrasă înapoi în Cincșor.
La prima sa vizită în satul natal a găsit un loc foarte
diferit de cel pe care-l lăsase. „Toată lumea plecase, unii bătrâni erau aici,
iar această comunitate bătrână, împreună cu starea deplorabilă a bisericii și a
clădirilor oferea imaginea unei comunități moarte, a dat imaginea unei
comunități pierdute”, spune aceasta.
Ea și soțul său s-au mutat înapoi în Cincșor, au restaurat o
casă țărănească tipică săsească și au transformat-o într-o pensiune. „Avem
datoria să facem ceva, deoarece altfel totul se va pierde”, a concluzionat ea.