ComenteazăAjunsesem în pasajul stației de metrou Unirea când m-a sunat Silvia*. Avea o voce tulburată, m-a întrebat dacă vin, sigur că vin, sunt pe drum (m-am uitat la ceas), n-am întârziat, am spus că vin, vin, pa! Probabil că era și ea emoționată. Eu nu eram emoționat.
Pe cai mari
Eram pregătit să le vorbesc actorilor, așa cum mă rugase Silvia, la prima întâlnire cu ei, îmi făcusem temele în secret: să fiu convingător, clar în idei, să vorbesc pe felie, să nu bat câmpii, să nu încep frazele cu „eu care am scris…”, „eu care sunt premiat…”, „eu care am făcut și am dres…”, așa cum fac „artiștii”, își încep toate frazele cu „eu, eu, eu…”, pentru că nu sunt buricul pământului, deși piesa mea câștigase cel mai tare premiul de dramaturgie din România, nu sunt vedetă, atenție, să nu mi se urce succesul la cap!
Eram pe cai mari, cum se spune, mergând spre sala de teatru, pentru că, pentru prima dată în viața mea de dramaturg, eram invitat nu numai să le vorbesc actorilor la prima întâlnire, dar Silvia mă rugase să particip la repetiții, „avem nevoie de tine”.
Era pentru prima dată când fusesem invitat de un regizor la nașterea spectacolului după un text de-al meu. Al meu! Eram fericit.
Am ajuns în fața teatrului, Sala Nouă a Teatrului de Comedie, habar n-aveam de această „sală nouă”, poftim, halal dramaturg!, și Silvia m-a întâmpinat cu febrilitate, probabil că astea sunt emoțiile oricărui regizor în prima zi de repetiție, are o grămadă de treburi pe cap, toată lumea trage de el, m-au cuprins și pe mine emoțiile, am fost prezentat actorilor, care se uitau ba lung, ba pe furiș, mamă, ce nasol este când autorul trăiește!
Am stins țigara și am intrat în teatru
Am fost surprins de distribuție: cine sunt actorii ăștia? Nu mă așteptam la așa ceva. Cum adică, regizoarea nu m-a consultat?, de ce nu mi-a suflat înainte un cuvânt despre alegerea actorilor?, ce-a vrut, să-mi facă o surpriză?, dar trebuia să fiu și eu întrebat, eu, autorul, că doar e textul meu! – mi s-a acrit sufletul, dar trebuia să zâmbesc, să fiu limpede la minte, să răspund la întrebări, să vorbesc în cercul de fumători care se formase în ușa teatrului.
Mi-am amintit că spectacolul este creația regizorului, care vedea deja spectacolul pe scenă, cu actorii, cu decorurile, cu luminile, el este creatorul, eu sunt autorul textului, dar regizorul este creatorul spectacolului, el își alege actorii pe care-i pune în roluri, el este un fel de Dumnezeu, eu n-am niciun cuvânt, niciun drept să-i contest alegerile, calmează-te, Barbule!… Am stins țigara și am intrat în teatru.
Le-am vorbit actorilor ce-am gândit când am scris piesa, despre personaje, despre conflict, așa cum mă pregătisem. Pe măsură ce vorbeam mi-am dat seama că sunt cam penibil, actorii ăștia tăvăliți pe scenă aveau în față un autor care le vorbea despre „opera” sa, dar pe ei îi interesa textul, replicile, mi-am dat seama mai târziu, când au intrat în pâine, „fumaseră” o grămadă de „texte”, de „autori”, erau versați, știau cum să abordeze un rol, eu eram intrusul.
Fascinația de la repetiții
Au urmat zilele de repetiții vreme de-o lună.
Am stat cuminte în sală, pe al doilea sau al treilea rând, am vorbit numai când am fost întrebat, am dat din cap, am zâmbit și m-am uitat fascinat, înfiorat, copleșit la munca actorilor și a regizoarei. N-am vrut să mă bag aiurea, cu indicații, peste munca lor.
Pentru că textul nu mai era al meu. Era al lor. Pentru că habar n-aveam despre această meserie. Pentru că eram în plus. Când și când, eram întrebat: cum este?, își place?, e bine?, este ceea ce ai scris tu? Iar eu dădeam din cap: da. Dar ei știau dacă îmi plăcea sau nu-mi plăcea, pentru că erau profesioniști, pentru că m-au simțit din prima clipă, pentru că simțiseră deja piesa mea.
Încordarea era cumplită, dar încercam să mi-o ascund. Nu pentru că miza era textul meu, nu pentru că îmi auzeam replicile scrise de mine, nu! Pentru că eram fascinat cum din nimic, dintr-o simplă replică sau dintr-o mișcare, un actor poate să creeze o emoție. De unde vine această emoție? Cum se naște? N-am putut să răspund. Doar am trăit emoțiile creației. Ăsta este teatrul: o emoție unică și irepetabilă. Iar eu nu mai trăisem așa ceva.
Misterul emoției care trece de scenă
Au fost zile când am plecat de la repetiții sleit de puteri, de parcă băgasem zeci de lăzi de conserve în supermarket, de parcă spărsesem piatră în Gulag (n-am de unde să știu!), nu mai eram bun de nimic în restul zilei, eram o fleașcă de om. Și nici nu putem să povestesc cuiva acele emoții, pentru că mi se păreau total aiurea… Uneori, așa fleașcă cum eram, mă gândeam: ce mi-a trebuit mie să scriu dramaturgie?, să mă bag în lumea actorilor?, să-mi complic existența?, mai bine stăteam, dracului, la masă, singur, să scriu proze, texte, nu mă vede nimeni, nu mă doare capul. Pe dramaturgul care trăiește îl vede toată lumea. Dramaturgul e la vedere.
Mă gândesc cu nostalgie (caraghioasă?) la acele zile, în care am văzut cum s-a născut spectacolul. Nu se vor repeta. Dar sunt fericit (poate că e nepotrivit cuvântul) pentru că am trăit acele clipe pline de căutări îndârjite, secrete și magie din munca actorilor. Sunt mai bogat, deși acele emoții nu țin nici de foame, nu se depun într-un depozit bancar. De aceea, mă lovește uneori dorința de a scrie dramaturgie, pentru a trăi misterul emoției care trece scenă. Merită!
(Cortina)
Acest text este postfața la volumul de dramaturgie „Puterea a șasea”, apărut la Editura Integral.
*Piesa „Masa puterilor noastre” a fost montată de regizoarea Silvia Roman în anul 2019, la Teatrul de Comedie. Distribuția a fost următoarea: Liliana Pană, András Demeter, Flavia Hojda, Costel Dobrescu, Olga Bela, Răzvan Rotaru și Andreea Alexandrescu.