Comentează- Cine erau, cum trăiau și ce mâncau geto-dacii?
- Care sunt resorturile fascinației pentru daci, care, în extrem, ajunge la dacomanie?
- Ce mărturii ale existenței lor mai găsim astăzi și ce povești ne spun ele?
„Despre Burebista știm foarte puține și, cu toate astea, s-a scris foarte mult despre el”, pornește discuția noastră Radu Oltean, autorul cărții „Geții lui Burebista și lumea lor”. A doua epocă de glorie a regelui trac, involuntară, a început în 1980, când regele antic a fost captiv în propaganda lui Nicolae Ceaușescu, explică autorul.
Într-un document cioplit în piatră, găsit în Bulgaria, se scrie că el a fost cel dintâi și cel mai mare rege al tracilor. Dar Ceaușescu s-a folosit de Burebista ca să se glorifice pe sine: el era urmașul lui Burebista, trecând prin toți marii voievozi.
Radu Oltean:
În cea mai recentă carte, „Geții lui Burebista”, Editura Humanitas, graficianul istoric în vârstă de 51 de ani realizează un tablou amplu și detaliat al Antichității pe teritoriul românesc. Informațiile despre triburile de la sud și nord de Dunăre sunt acompaniate de zeci de ilustrații în care sunt reconstituite arta, cultura războiului, așezările umane, portul și armele geto-dacilor.
De ce azi sunt mai populari dacii decât geții
Libertatea: Ca să vorbim despre „Geții lui Burebista”, haideți să definim pentru început cine au fost geții, dacii și tracii. Ce diferențe sunt?
Radu Oltean: Traci e numele general dat locuitorilor antici de la nordul Mării Egee și până dincolo de Carpați, unde se învecinau cu popoarele nomade de stepă, cu sciții. Toți aceștia erau traci pentru greci – pentru că avem informații de la ei, știm opinia grecilor; nu știm opinia tracilor despre ei înșiși.
Cu cât erau mai aproape, cu atât grecii știau mai multe detalii: cunoșteau nume de triburi, pe suprafețe foarte mici. Cu cât erau mai la nord, cu atât știau mai puține și pe suprafețe mult mai largi. La sud de Dunăre, abia știau trei nume de triburi – tribalii, misii și geții. Dincolo de Dunăre, grecii nu mai știau niciun nume de trib tracic. Arheologii au aflat că sunt asemănări între geții din sudul Dunării și cei de pe teritoriul Munteniei și Olteniei. Așa că îi numim, prin extensie, tot geți. Asta e caracteristic epocii dinaintea lui Burebista.
Dacii sunt un trib înrudit cu geții și cu tracii nordici, dar apar în istorie mai târziu. Sunt pomeniți abia în secolul I î.Hr. Prima oară apar într-un text al lui Cezar, care îi folosește ca localizare topografică: „dincolo de ținutul dacilor”, adică undeva prin Banat.
– Astăzi însă, dacii și Dacia subsumează în mentalul colectiv întreaga istorie menționată mai devreme. De ce s-a petrecut acest fenomen?
– Așa e. În percepția publică modernă, dacii au ajuns să denumească toți strămoșii antici, inclusiv pe geți. Deși geții au o istorie de 400 de ani, în vreme ce dacii, de doar două secole.
Dacii și-au câștigat faima datorită războaielor cu Traian și un secol le-au dat de furcă romanilor la Dunăre. Deveniseră un dușman prin excelență.
Dacii organizau foarte multe atacuri și invazii care devastau grav ținuturile sudice și ajungeau până la Marea Egee.
„Dacopatia este un discurs pseudo-identitar”
– Descendența dacică a poporului român a fost idealizată, în mai multe etape. Prima dată, ca răspuns la Școala Ardeleană, care susținea latinitatea, și ulterior în perioada comunistă. Ce s-a întâmplat mai recent?
– Latinitatea poporului român a fost scoasă în evidență pentru că asta era legătura noastră cu Europa. La sfârșitul secolului XIX și în perioada interbelică, au existat curente autohtoniste care au valorizat în aceeași măsură și moștenirea dacică. Iar în epoca lui Ceaușescu a existat o înclinare mai mare către zona dacică, susținând dictonul: „Nu avem nevoie să fim urmașii unor invadatori, unor străini de neam”. Multe aberații s-au spus și după Revoluție, când s-a dezvoltat puternic acest curent dacoman.
Dacopatia va exista întotdeauna. În aceeași logică, există și celtomani în Anglia sau în Franța.
În general, dacomanii sunt oameni care n-au treabă cu istoria, ei vor să aibă doar un discurs patriotic și pseudo-identitar. E ca un fel de religie: n-o mai discută și nu vor să afle mai multe, fiindcă nu vor să-și schimbe părerea.
Cartea a apărut ca reacție la exagerări
– Cum a apărut ideea cărții „Geții lui Burebista”?
– Acum șapte-opt ani am scos o carte despre războaiele daco-romane. Urma să fie o lucrare în două volume, dar n-am terminat încă volumul doi. Era tot o carte-reacție la exacerbarea dacomaniei. Mulți credeau în teoriile astea din cauză că n-aveau surse de documentare solide și accesibile. În ultimii 30 de ani, arheologia românească s-a aliniat standardelor internaționale. Totuși, această cercetare n-a avut ecou în lumea omului simplu. Degeaba eram indignat că oamenii cad pradă teoriilor dacopate dacă n-aveam unde să-i trimit să citească.
Arheologii n-au timp să popularizeze rezultatele cercetărilor lor, așa că mi-am asumat eu, într-o primă fază, istoria războaielor daco-romane.
Atunci m-am gândit să fac și o poveste a epocii dinaintea războaielor, epocă mult mai lungă și mai complexă, care necesita o sinteză de care mi-a fost frică. Dar, în 2019, la sugestia Editurii Humanitas am făcut-o. Inițial voiam să facem o carte pentru tineret, cu un nivel al discursului mai ușurel. Însă n-am putut, având atât de multă informație. Așa că am făcut ceva pentru toate vârstele, dar la fel de bogat ilustrat ca o carte pentru copii.
– Ce atrage imediat atenția sunt ilustrațiile cu fortificațiile dacice. Ce surse de documentare ați consultat pentru a le realiza atât de minuțios?
– Am vizitat multe dintre cetățile care apar în carte și am discutat cu arheologii care le-au cercetat. În câteva cazuri, am participat și la șantierele arheologice. Dar documentarea e vastă, din cauză că nu există sinteze, ci doar mici „cărămizi” care discută un subiect îngust. A trebuit să citesc multe astfel de „cărămizi” pentru a crea o imagine de ansamblu.
Își copiau vecinii avansați
– Ce știm despre felul în care trăiau geții și dacii?
– Ce ne spun informațiile arheologice – cele scrise sunt subțiri. Civilizația din zona carpatină și dunăreană a avut, în ultimii 500 de ani de existență, mai multe influențe culturale. În perioada timpurie, sursele antice spun că geții care trăiau de-a lungul Dunării de Jos se îmbrăcau și aveau o viață asemănătoare cu a sciților. Erau mari crescători de cai și buni arcași.
Mai târziu, când macedonenii au cucerit mari teritorii din Tracia și au ajuns la Dunăre, geții au fost influențați de cultura greacă. Elitele au încercat să copieze modul de trai al tracilor din sud. De exemplu, au început să se înmormânteze în morminte somptuoase, cu camere funerare zidite, în care sacrificau cai. Pe urmă, a fost marea invazie celtică. Iar dacii au multe asemănări cu cultura celtică din Balcani. Nu se mai înmormântează cu podoabele spectaculoase de argint și de aur cu care se înmormântau prinții traci în perioada elenistică.
„Dacii foloseau destul de puțin aur”
– Cum arătau așezările dacice?
– Așezările civile nefortificate nu erau foarte mari și gravitau în jurul unor fortificații, care nu trebuie imaginate ca niște cetăți medievale. Cetatea dacică n-avea nicio legătură cu o cetate medievală, menită să suporte un asediu, cu depozite de mâncare și apă. Cetățile dacice erau sedii ale unor mici regi și erau așezări de prestigiu. Erau în zone mai înalte, adeseori pe piscuri stâncoase.
Cu câteva decenii înainte de epoca lui Burebista apar multe localități. E o explozie demografică, probabil datorată unei creșteri a nivelului de trai. Apare o elită dacică, consumatoare de obiecte de lux – apar din nou podoabele de argint în descoperirile arheologice. Dacii foloseau destul de puțin aur. Se crede că aurul era monopolul regelui. Avea, probabil, o dimensiune mistică, magico-religioasă.
„Cetățile din Munții Orăștiei, unice pe teritoriul românesc”
– Dar cetățile dacice erau doar din lemn? Sau existau și fortificații de piatră?
– Foarte puține. Cele din Munții Orăștiei sunt unice pe teritoriul românesc. Pentru acele ziduri, cunoscute ca „murus dacicus”, s-au folosit tehnici de tradiție greacă. Ori s-au folosit meșteri aduși din sud, ori traci formați în acel mediu. Mai există câteva fortificații în restul țării care folosesc piatra, dar nu au acele blocuri perfect cioplite în manieră elenistică.
– Știm ce mâncau dacii?
– Nu prea, dar putem să răspundem prin analogie cu ce s-a descoperit în alte zone din Europa Temperată.
Știm că s-au găsit urme de usturoi în Munții Orăștiei și că aveau cereale și creșteau animale. Tot în Munții Orăștiei s-au găsit multe oase de porc – mai puțin de oaie și de vită.
Despre clișee
– În carte aveți multe reconstituiri de costume. Cum ați reușit să le determinați?
– M-am folosit de imagini păstrate din epocă, cele mai multe grecești – grecii îi reprezentau conform unor stereotipuri pe traci, mă refer la tracii din secolele VI-III î.Hr.: cu pantaloni frumos decorați, cu niște tunici lungi, cu diferite tipuri de căciuli. Și mai sunt câteva morminte tracice cu frescă, descoperite pe teritoriul Bulgariei, care sunt niște surse foarte bune pentru veșmintele din epocă. Mai sunt și unele descrieri, dar nu multe.
– Portretul-robot al dacului are căciulă. Aflăm însă din carte că nu era un element vestimentar caracteristic dacilor.
– Da, portretul dacului din epoca clasică, pe care îl cunoaștem din arta romană. Dar căciula cu moț apare în diferite forme și variante. Este o tradiție mult mai veche, indo-europeană, care a apărut datorită climei. E întâlnită la multe popoare, din Orientul Mijlociu până în Europa, de la germani și sciți, până la popoarele anatoliene și la persani. Nu e chiar specifică războinicilor din Carpați.
Astea sunt niște clișee simplificatoare. Așa cum e clișeul coifului cu coarne la vikingi, în condițiile în care n-a fost descoperit de arheologi niciun coif viking cu coarne. Sau coifurile cu aripioare la gali, cum are Asterix.
– Ce știm despre rolul și prezența femeii în societatea geto-dacică?
– Nu știm prea multe. Dar s-au găsit foarte multe podoabe femeiești de argint. Asta poate să spună că erau cochete, dar și că unele erau preotese, pentru că o parte din podoabe au semnificații religioase.
La mormântul de la Agighiol (Tulcea, n.r.), unul dintre cele mai somptuoase din epoca timpurile, au fost găsite două schelete. Mult timp s-a crezut că aparțineau unui bărbat și unei femei. Dar conform unor studii antropologice mai moderne, sunt două femei. Interesant e că în mormânt s-au găsit și arme.
Ilustrația istorică, unealta propagandei istorice
– Când ați început să faceți grafică istorică?
– Prin 1997 am făcut primul desen, o reconstituire a Brașovului medieval, care s-a vândut o perioadă la Muzeul Județean din oraș. Mai târziu am făcut mai multe reconstituiri de orașe medievale din Transilvania – Sibiu, Cluj, Sighișoara. Din 2000 am avut ocazia să ilustrez, tot la Editura Humanitas, trei volume pentru copii ale lui Neagu Djuvara.
Așa am început ilustrația istorică, deși încă din facultate – am intrat în 1991 la Arte Plastice – visam să fac o istorie ilustrată a României, o lucrare-mamut la care să lucrez ani, în mai multe volume. Am făcut vreo 30 de ilustrații, iar cele mai multe dintre ele le-am folosit în primul volum al cărților lui Neagu Djuvara, „Cum s-a născut poporul român”. Pe celelalte le-am utilizat 15 ani mai târziu, la o nouă ediție a acelei cărți, pe care am îmbogățit-o.
– Ce repere de ilustrație istorică ați avut, din România și din străinătate?
– În anii ‘80, am avut o colecție de reviste „National Geographic” din America, iar ei își ilustrau foarte frumos articolele de istorie și arheologie. Colaborau cu mai mulți artiști, dar toate erau foarte realiste. Eram licean și nu-mi plăcea istoria – să fim serioși, istoria e neplăcută în școală -, dar atunci m-am gândit prima dată că mi-aș dori să fac și eu așa ceva.
În România, nu avem prea multe repere. La noi, ilustrația a fost un fel de apendice al discursului propagandistic al istoriei. Nu doar în comunism, ci încă din secolul XIX.
Dar asta era moda în întreaga Europă în epoca romantică: să se facă picturi grandioase, inspirate din istoria națională. Idealizarea istoriei a avut un scop clar: să ridice conștiințele în epoca națiunilor, să-i înflăcăreze pe tineri, să-i facă mândri că fac parte din acel popor.
Vă dau exemple de la noi: Theodor Aman a realizat lucrări ca „Vlad Țepeș și solii turci” și „Izgonirea turcilor la Călugăreni”. Costin Petrescu a fost un artist interbelic care s-a străduit să se și documenteze. El a făcut frescele de la Ateneu.
În comunism, eu l-am admirat pe Valentin Tănase, care a ilustrat „Povestirile istorice”, dar și ele erau super-ideologizate. Eu mă bucuram, erau colorate și frumoase, iar el își asumă – întâmplarea face că-l cunosc și am discutat despre asta.