Comentează„Dintotdeauna mi-a plăcut să mă îmbrac mai colorat şi să respect perioada generaţiei mele. Adică o cămaşă colorată încheiată, mai degrabă decât descheiată şi cu tricou pe dedesubt. Stilul s-a creat în timp, am adăugat o vestă, o pălărie, am vreo nouă… aş purta şi baston, dar deocamdată stau bine cu picioarele. Mă bucur însă pe timp ploios când pot folosi umbrela ca baston. Funk-ul e la mijloc“, spune el râzând.
Bartie este un artist braşovean, în vârstă de 30 de ani, care alături de alţi cinci muzicieni, Cvintetul Kalella, au pus în scenă un spectacol unic pentru sărbătorile de Crăciun, având drept carte de căpătâi o culegere de colinde veche de aproape o sută de ani.
Spectacolul, o poveste la gura sobei spusă de un bunic către nepotul lui
O poveste în versuri, un dialog între generaţii, presărat cu colinde rare şi pe nedrept pierdute sau uitate. Chitara, flautul, vioara, viola, pianul şi cajonul sunt instrumentele cu care cei şase braşoveni vin să colinde aşa cum ştiu ei cel mai bine: româneşte.
Povestea muzicală a lui Bartie a început la vârsta de 12-13 ani, când a învăţat să cânte la acordeon.
„M-am apucat de muzică pentru că am auzit pe cineva cântând la acordeon. Mi-a plăcut atât de tare, încât i-am spus tatălui meu că aş vrea să cânt şi eu. A doua zi, tata mi-a luat un acordeon la mâna a doua, micuţ, şi a mai şi chemat pe cineva acasă să îmi arate nişte chestii. Părinţii tot timpul m-au încurajat. De când eram mic. M-au susţinut cât au putut şi câteodată puţin peste puterile lor. Şi adolescenţa în mare parte cu asta mi-am ocupat-o. Am învăţat bazele muzicii“, povesteşte el.
A terminat Liceul forestier din Codlea şi nu l-a interesat să facă o facultate. În schimb, a făcut tot felul de meserii pornind de jos, în construcţii, la cartoane, pe taxi, la o fermă de porci, în restaurante… A pribegit şi câţiva ani prin străinătate, în Danemarca şi Italia… Peste tot şi-a luat cu el chitara şi nicăieri nu şi-a găsit locul.
„Ca studii, am doar liceul. Sunt electrotehnist: ştiu să schimb becuri. Dacă ai un bec ars, eu îl schimb! Nu prea m-a interesat să mă duc mai departe la facultate. Am avut alte preocupări. Până să ajung în punctul acesta, imediat după ce am terminat liceul am plecat în Danemarca, unde am stat vreo doi ani şi ceva. Bine, în tot timpul cât am fost în România am încercat tot felul de joburi, ba în stânga, ba în dreapta şi un pic am lucrat cam peste tot, pentru că banii sunt necesari. Ajutam tot felul de prieteni în construcţii, amenajări interioare, unde erau locuri disponibile pentru cineva necalificat. Lucram cam trei luni înt-un loc pentru că mă plictiseam şi îmi dădeam seama că nu e locul meu acolo. Am lucrat la o firmă de cartoane, apoi taximetist, apoi la o firmă de termopane, unde am pornit de la cel mai jos punct, adică eu eram băiatul care avea permis de conducere, până am ajuns să am biroul meu de vânzări. Dar am plecat şi de acolo. Nu îmi găseam locul“, mai spune Bartie.
„Am fost cazul acela de român plecat în străinătate, care îşi ia ţeapă“
În Danemarca a ajuns pentru că l-a chemat prietenul lui cel mai bun, Ionuţ, colegul de bancă din liceu, care lucra acolo de mai bine de un an. A auzit că este un loc liber unde lucra el şi l-a chemat.
În timpul liber, după ce îşi termina treaba la fermă, cânta. Îşi luase o chitară bass, o clapă, avea şi pian în casă… Pasiunea pentru muzică a fost tot timpul acolo. Din Danemarca a plecat apoi în Italia, unde se află toată familia lui şi unde a intrat în rândurile „românilor care iau ţeapă“.
„M-am dus în Danemarca, am lucrat într-o fermă de porci timp de doi ani şi ceva. Şi acolo am lucrat de la momentul în care nu există porcul, adică de la însămânţare, până în momentul în care îl pui pe grătar. Am fost şi tractorist şi grădinar şi ce n-am făcut pe acolo. În Danemarca mi-a plăcut foarte mult pentru că am văzut o altă mentalitate. Tânăr fiind, la 19 ani, să plec din România unde totul mergea după principiul «Dă-i că merge şi aşa»…acolo am descoperit un alt mod de a gândi, de a te exprima, de a nu avea ochelari de cal“.
Deşi locuia într-un paradis, în Regiunea Marche („cum e harta Italiei, ca o cizmă, undeva pe la gambă, la Marea Adriatică“) şi vedea marea de pe balcon, Bartie a trecut printr-o perioadă de depresie adâncă din care l-a salvat chitara şi o piesă pe care a descoperit-o pe Youtube a unui american care cânta pe stradă.
„Dacă în Danemarca am lucrat cu porcii, în Italia am lucrat înt-un restaurant, apoi am deschis un restaurant împreună cu familia mea şi alţi doi asociaţi. Ca mai apoi să îl închidem după 6 luni de activitate pentru că am avut ceva probleme cu asociaţii. Am fost cazul acela de român plecat în străinătate care îşi ia ţeapă. Mai sunt şi românii aceia care pleacă şi dă norocul peste ei. În cazul meu, mi-am luat ţeapă din punctul ăsta de vedere. S-au investit ceva bani, am intrat în datorii… a fost o perioadă un pic mai gri“, mai povesteşte el.
„Mă duc acasă să fac ce-mi place: muzică“
Pentru că nici în Italia nu şi-a găsit locul, în 2010, a decis să se întoarcă în ţară cu gândul să cucerească România şi să nu mai facă nimic altceva decât muzică: „Şi am zis, băi, mă duc acasă să fac ce-mi place: muzică“. S-a întors la Codlea, deşi toată familia lui este în Italia, el fiind „ultimul Constantin“, şi a început să cânte prin pub-uri, în principal coveruri “date peste cap”, adică în stilul lui, o combinaţie de jazz, funk şi reggae.
A studiat canto la Şcoala Populară de arte „Tiberiu Brediceanu“ din Braşov, a colaborat cu Casa de Cultură din Codlea şi timp de aproape doi ani a cântat alături de doi membri ai trupei Taxi, Darius Neagu (tobe) şi Csongi Kerezsi (bass) în trupa Acustica.
„Am dat de o piesă pe Youtube a unui artist care cânta pe stradă, din America. Îmi plăcea că era vesel, optimist, avea aşa un vibe… Mi-a plăcut mult piesa şi am încercat să o învăţ şi eu. Am pus mâna pe chitară şi nu reuşeam să scot acordurile pe care le folosea. M-am ambiţionat foarte tare, timp de 3 luni am stat şi am studiat chitara, uneori şi 12 ore pe zi. Nici nu mâncam. După vreo 3 luni, am dat din nou de piesa respectivă pe internet şi mi-am dat seama ce acorduri folosea omul. Am pus mâna pe chitară şi am cântat-o din prima. I-am scris omului şi l-am întrebat dacă aceea era armonia pe care o folosea, erau nişte acorduri mai colorate, mai de jazz, aparte. Mi-a răspuns foarte prompt că nu ştie ce acorduri foloseşte pentru că el cântă după ureche. Acela a fost un punct palpabil pentru mine în care am văzut că am crescut, că am învăţat şi că mi s-a dat drumul şi la urechea muzicală, auzeam altfel sunetele“, mărturiseşte artistul.
A participat şi la X-Factor, în 2015, cu piesa „Cele două cuvinte“ de la Taxi, interpretată în felul lui, care i-a adus 3 de „Da“ de la juriu, dar mai departe nu s-a mai întâmplat nimic pentru că publicul nu l-a votat să meargă mai departe.
„M-am bucurat că am ieşit din Codlea. Dar era un proiect care era aparre de ceea ce făceau ei, cu trupa Taxi, era un proiect secundar. A fost o experienţă, pentru că începeam să îmi schimb mentalitea de artist. Comportamentul meu era unul mai de la ţară: să fiu om cu toată lumea, să zâmbesc la toată lumea, să nu mă las deranjat, dar la un moment dat trebuia, nu neapărat să te impui, dar să arăţi că poate lucrurile sunt un pic altfel. De la Darius am învăţat foarte mult despre comportament, iar de la Csongi, despre armonie muzicală“, a mai spus Bartie.
A vorbit şi despre greutăţile pe care le întâmpină artiştii locali, care sunt invitaţi să cânte mai mult „pro bono“ în localuri sau la evenimentele oraşului şi nimeni nu se gândeşte că şi artistul trebuie să trăiască din ceva. „Oamenii uneori trag de tine, dar nu se gândesc că tu poate doar din asta trăieşti. Mi s-a părut nedrept faptul că, vorbesc de Codlea, am tot cântat pe scenă mare, iar când erau sărbătorile oraşului, aduceau artişti de la Bucureşti pentru care aveau mii de euro, dar pentru noi, artiştii locali, nu mai aveau buget. Noi trebuia să venim, să ne facem publicitate, imagine, să ajutăm. Şi atât“, a mai spus el.
Comoara de pe rafturile unei biserici
Dar s-a ambiţionat pentru că visul lui cel mare este să mai iasă puţin din zona pub-urilor, să îşi facă o trupă şi să aibă propriul lui spectacol. „Am încercat să îmi fac o trupă mai mare, să nu mai îmi petrec nopţile prin pub-uri, dar nu prea ai cum, pentru că trecerea se face uşor şi am nevoie să îmi plătesc facturi“.
A avut şi câteva decepţii în dragoste, urcuşuri şi coborâşuri, dar a reuşit să se echilibreze emoţional, să fie „cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori“, cum îi şade bine unui artist. În tot acest timp căuta o modalitate să ofere altceva publicului. Şi a găsit-o, alături de cinci muzicieni braşoveni, Cvintetul Kapella, şi o cărţulie veche găsită pe rafturile unei biserici din Schei.
Cei cinci muzicieni din Cvintetul Kapella – Andreea Tofănel (viola, voce), Iulia Mara Modorcea (vioară, voce), Cornelia Anca Diaconu (pian), Iuliana Porcos (faut) şi Vlad Isac (percuție) – i-au propus să cânte alături de ei, de Crăciun, însă pentru că playlist-ul conţinea doar piese în limba engleză, Bartie s-a gândit că publicul ar primi mult mai bine nişte colinde româneşti.
„Când vezi feedbackul acela frumos de la juriu cu «Bine-ai venit, oameni de ăştia aşteptăm» şi după aia nimeni nu te mai bagă în seamnă şi nu mai dă niciun semn… Mi-a tăiat aşa craca de sub picioare“, a mărturisit braşoveanul.
După ce a răsfoit preţioasa carte, le-a propus colegilor să facă un altfel de spectacol, un spectacol-poveste, o poveste la gura sobei spusă de un bunic către nepotul lui. O poveste în versuri, un dialog între generaţii.
„Eu am tot fost la colindat şi mie îmi place să colind româneşte. Acolo e toată esenţa“, spune Bartie.
„S-a întâmplat ca iubita mea, Teodora, să îmi spună să mergem într-o zi la biserica din Schei, unde mama ei avea ceva de rezolvat. Când am intrat în secretariat m-a întâmpinat o bibliotecă, de jos până sus, cu tot felul de numere 1915, 1925. Îmi zic, poate o fi numărul de inventar, deşi erau toate cu coperţi foarte vechi. Nici n-am clipit. M-am uitat printre cărţi şi îmi sare o carte în ochi, cu copertă albăstruie. Ce scria pe ea: «303 colinde cu text şi melodie» din 1925. Între timp, ieşise preotul şi i-am spus că mi-a atras privirea o carte. Ce carte? A scos-o, a privit-o 3 secunde şi mi-a întins-o: Ia-o. E a ta! Am rămas efectiv blocat. Am mai avut emoţia asta când tatăl meu mi-a făcut cadou o Biblie. A fost a doua carte pe care am primit-o şi care mi-a creat o emoţie fantastică“, povesteşte Bartie emoţionat.
În noul spectacol pus la punct au deja stabilite câteva spectacole. Şi nu în pub-uri, ci pe scenă, aşa cum şi-a visat dintotdeauna. Prima reprezentaţie e acasă, la Codlea, la Casa de Cultură, pe 10 decembrie, apoi la Râşnov (17 decembrie) şi la Sala Patria din Braşov (23 decembrie).
„Ce comoară am în mână! Să nu cumva să adaug prea mult prezentul ca să stric trecutul, dar am găsit un numitor comun şi merg exagerat de bine împreună. Colindele vin ca un efect al poveştii dintre bunic şi nepoţel. Ce ţine de povestea din spate am compus eu. «La gura sobei/Plimbându-l în vorbei/Stă ăl micu, copcilicu/ Şi-l ascultă pe bunicu». Mai sunt strigături de întâmpinare a gazdei, un pluguşor, chestii pe care le-am pus cap la cap. După o săptămână de lucru, aveam un spectacol 70% şi am urma să facem vocile şi portativele pentru fiecare instrument, să de dăm personalitate. Le-am îmbrăcat un pic, le-am şters de praf şi poate am adăugat şi ceva din 2017 şi le-am pus într-o lumină bună“, spune Bartie mândru.
Se gândeşte să îi facă o surpriză preotului care i-a dăruit preţioasa carte şi să îl colinde la biserica în seara de Ajun: „O altă răsplată nu ştiu ce să îi ofer“.
Sursa Foto – George Grădinaru
Citește și: REPORTAJ: Au împodobit bradul și au simțit magia Crăciunului. Copiilor orfani le lipsește mângâierea de „acasă”