ComenteazăViolența spirituală se referă la orice formă de a constrânge, persecuta, ridiculiza sau marginaliza o persoană pe baza unor argumente ce țin de valorile religioase sau spirituale – ale unei comunități sau ale unui individ.
„Nu am crescut într-o familie religioasă. Însă religia a fost materia pe care am studiat-o pe tot timpul educației mele preuniversitare, la fel ca majoritatea elevilor din România. Încă îmi amintesc confuzia pe care am simțit-o când, la șapte ani, mi s-a spus că fetele sunt din naștere mai păcătoase decât băieții, pentru că din cauza Evei nu mai trăim în paradis și că, de aceea, femeile trebuie să treacă prin durerile nașterii. Am crezut asta pentru o vreme, dar mi-am dat seama rapid că nu e justificat.
Cu timpul, încrederea mea în instituția bisericii s-a diminuat tot mai mult. Nu mă consider creștină, nici atee. Tot ce știu e că nu sunt de acord cu anumite valori creștine pe care biserica le impune”, povestește A., 21 de ani.
„M-am simțit ca un extraterestru”
De obicei, violența spirituală este înțeleasă ca un potențial abuz în raporturile dintre adulți, cum ar fi conflictele ideologice dintre adepții unor culte religioase diferite. Dar există forme mult mai răspândite ale violenței spirituale și multe dintre ele îi vizează pe cei mai vulnerabili membri ai societății umane: copiii.
Iată cum descriu trei tineri români, care au preferat să-și păstreze anonimatul, dificultățile pe care le-au întâmpinat ca urmare a unor forme de educație religioasă care nu au fost adaptate pentru nivelul de înțelegere al minții de copil:
- „Faptul că trebuia să recit în clasă o rugăciune ca să primesc o notă mi-a distorsionat relația cu spiritualitatea. Înțeleg nevoia oamenilor pentru spiritualitate și aș vrea să fiu mai conectată cu partea asta din mine, însă corelarea cu biserica și cu toate aceste practici pe care nu am ales eu să le urmez mă îndepărtează de ea, chiar îmi provoacă repulsie.” – R., 22 de ani
- „Aveam undeva pe la 8-9 ani, și-mi tot repeta bunica faptul că, fiind de altă religie (religie musulmană, n.r.) și etnie, o să fiu întotdeauna neacceptată de ceilalți copii de religie creștină, și că toți cei care ajung să mă accepte «o fac doar din milă». Și eram încurajată să stau «în treaba mea» și să-mi fac doar prieteni cu aceeași religie. Nu mi-a plăcut deloc ce am auzit, m-am simțit ca un extraterestru, pot să zic.”- L., 29 ani
- „Nu aș putea susține că am fost victima unui act de violență spirituală, însă am resimțit o vină profundă cu privire la anumite comportamente sau gânduri, ceea ce m-a pus în dificultate, fiindu-mi greu să mă regăsesc, să accept fiecare parte din mine.” – D., 21 de ani
Pentru mai multă claritate, voi reda mai jos o listă de comportamente și acțiuni care intră în categoria violenței spirituale, adesea parte integrantă din violența domestică. Dacă ești dispus/-ă să faci un exercițiu de introspecție, te invit să încerci să-ți aduci aminte cât de multe ți s-au întâmplat chiar ție sau cât de multe fac parte din „educația” copilului tău:
- Forțarea practicării unor ritualuri & credințe religioase sau spirituale în care nu crezi sau cu care nu ești de acord
- Împiedicarea practicării unor ritualuri & credințe religioase sau spirituale în care crezi sau cu care te identifici
- Presiunea sau obligația de a-ți crește copiii conform unor credințe religioase sau spirituale cu care nu ești de acord
- Utilizarea argumentelor religioase sau spirituale pentru:
- a te forța / obliga să accepți o căsătorie împotriva dorinței tale
- a te forța / obliga să rămâi într-o relație sau într-o căsnicie
- a te forța / obliga să oferi favoruri sexuale, inclusiv în cadrul unei căsnicii
- a scuza / justifica violența și abuzul împotriva ta sau a altora
- a te încuraja să accepți și să practici violența și abuzul
- a te învinovăți pentru deciziile tale
- a te împiedica să beneficiezi de asistență medicală sau tratament medical
- a te împiedica să beneficiezi de educație și acces la informații
- a te împiedica să muncești pentru a fi independent/-ă financiar
- a te umili, ridiculiza sau învinovăți pentru credințele și practicile tale religioase / spirituale
Victime și agresori spirituali
Rememorând chiar și numai o parte din episoadele de violență spirituală la care ai participat, probabil că ți se trezesc o mulțime de sentimente contradictorii: rușine și vinovăție pe de o parte, teamă, indignare sau furie pe de altă parte.
Cu toții am fost cândva și victime, și agresori spirituali, dar scopul acestei discuții nu este pedepsirea vinovaților, ci înțelegerea în profunzime a unor concepte abstracte care ne pot ajuta, într-un final, să devenim niște ființe umane mai empatice, mai tolerante și mai oneste, capabile să-ți trăiască plenar relația cu spiritualitatea, fără pretenția de a deține adevărul absolut și fără dorința de a le impune și altora aceleași valori spirituale/religioase.
Oamenii, religia și familia
În cultura europeană, cele mai populare exemple de violență în numele credinței sunt cruciadele, inchiziția spaniolă sau atacurile teroriste organizate de diverse grupări religioase radicale. Totuși, aceasta este doar o fațetă a violenței care decurge din convingerile religioase ale oamenilor și ea se subscrie unei rivalități tradiționale în spațiul nostru geografic: cea dintre cultura creștină și cea musulmană.
Dar realitatea este, desigur, mult mai complexă. Știm astăzi cu toții că există o mulțime de religii, culte și practici spirituale, care împart adesea valori comune, dar dispută și nenumărate idei contradictorii.
Nu toți știm însă că pretenția de a deține adevărul absolut sub forma unei credințe religioase, oricare ar fi ea, este nerealistă. Nu toți știm că religia este, în fapt, o ideologie construită, implementată și condusă tot de oameni – oameni care își asumă puterea asupra altor oameni, pe modelul familiei: creatorul / părintele stabilește regulile pe care trebuie să le respecte creația / copilul, care depinde de bunăvoința creatorului / părintelui pentru a avea acces la resursele necesare supraviețuirii.
De aici mai e un singur pas până la tradiționalul „Eu te-am făcut, eu te omor”, utilizat adesea ca armă emoțională împotriva revoltei copiilor.
Frica de pedeapsa divină versus frica de a fi singur pe lume
Un lucru pe care îl au în comun majoritatea cultelor religioase este apartenența pe baza descendenței. Adică toți copiii născuți de părinți ce fac parte dintr-o anumită comunitate religioasă sunt considerați automat adepți ai cultului respectiv. E firesc, bineînțeles, dar nu neapărat și corect față de copii, chiar dacă acest lucru le asigură acestora o comunitate de apartenență mai mare, mai puternică și mai stabilă decât familia biologică.
Copiii vor fi educați în spiritul valorilor acelei comunități, vor învăța treptat despre regulile pe care trebuie să le respecte, vor fi încurajați să manifeste anumite comportamente acceptate social și vor fi sancționați sau pedepsiți atunci când vor greși sau vor încălca acele reguli și valori.
Avantajul apartenenței este protecția, în timp ce prețul este supunerea. Dar și tranzacția asta are costuri invizibile, așa cum ne povestesc alți trei tineri:
- „M-am depărtat de biserică și comunitate când am avut prima relație sexuală. Credeam că nu mai sunt vrednică să merg acolo.” – S., 28 de ani
- „(Am resimțit) învinovățirea, criticarea și judecarea pentru deciziile mele și încurajarea de a marginaliza pe cei care nu sunt practicanți ai aceleiași religii.” – E., 19 ani
- „Nu puteam să înțeleg de ce eu, tocmai eu, a trebuit să mă nasc cu religie diferită (diferită de creștinismul dominant în comunitate, n.r.) și de ce trebuiau lucrurile să fie atât de complicate. Această idee, care mi-a fost impusă de mică, m-a făcut să am nevoie de atenția celor care sunt de altă religie pentru a mă simți acceptată și m-a făcut să simt repulsie față de propria religie.” – L., 29 ani
Binele, răul și relativitatea
Desigur, un set clar de reguli despre ce e bine și ce e rău le este de ajutor atât copiilor, cât și adulților, căci le servește ca un ghid de bune practici în procesul de luare a deciziilor. Astfel, le asigură o oarecare împăcare și securizare la nivel emoțional, fără de care viața personală ar fi de-a dreptul haotică, iar viața în comunitate ar fi mult mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă.
Problemele apar atunci când oamenii conștientizează că ceea ce interzis din punct de vedere al religiei ar putea să le satisfacă una sau mai multe nevoi importante. Noțiunile de bine și rău construite încă din copilărie prin interiorizarea reperelor religioase intră în contradicție cu tendințele comportamentale spontane de satisfacere a nevoilor.
La intersecția lor, oamenii descoperă relativitatea valorilor și, treptat, învață să jongleze cu argumente și puncte de vedere, pentru a-și asigura atât accesul la resurse vitale, dar și împăcarea sufletească. Uneori însă, împăcarea sufletească nu este posibilă, așa că tulburările emoționale și dezechilibrul psihic se instalează și fac ravagii.
Amenințarea copiilor cu pedeapsa divină = violență spirituală
Din punct de vedere psihologic, nerespectarea chiar și neintenționată a regulilor corespondente reperelor religioase interiorizate declanșează procese emoționale și cognitive de vinovăție și frică de repercusiuni. Fie că te temi de judecata de apoi, fie că te temi de karma sau pur și simplu nu vrei să-ți dezamăgești părinții sau pe tine însuți/însăți, acea frică va sta la baza autocontrolului și autocenzurii. Ea contribuie activ permanent, chiar dacă inconștient de cele mai multe ori, la modelarea identității individuale, a convingerilor morale și a comportamentului unei persoane.
Pentru copii, frica generată de potențialele pedepse divine atârnă mai greu decât orice, iar adulții din jurul lor s-au folosit dintotdeauna de această putere suplimentară pe care le-o oferă argumentele religioase.
„Pe mine cel mai tare m-a afectat din punct de vedere al învinovățirii și autocriticii. Cam în școala generală am început să mă lupt cu vinovăția din cauza credințelor religioase, iar efectele le simt și astăzi. Mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu iau o nota mică la test, să nu mă pedepsească pentru că eu o să fac fapte bune în schimb ca să suplinesc greșeala. Țin minte că, uneori, dacă făceam o greșeală, mă pedepseam singură, spunând că așa Dumnezeu nu se va supăra tare pe mine, ba chiar nu îl voi dezamăgi, pentru că sunt capabilă să îmi pun singură pedeapsa”, povestește R., 22 de ani.
La un moment dat îmi număram și faptele bune, ca să fiu sigură că sunt excesiv mai multe decât cele rele, dar apoi mă judecam pentru că făceam asta, spuneam că nu sunt o persoana bună și adevărată, că un om bun la suflet nu ar număra aceste lucruri.
R., 22 de ani:
Pe de altă parte, nu doar copiii sunt educați și ținuți sub control în acest mod, ci și adulții, desigur: familii, comunități, națiuni întregi sunt mult mai maleabile și manipulabile, atunci când puterea este argumentată prin voința divină.
Cultura violenței și educația modernă
După secole întregi în care ordinea socială a fost menținută cu ajutorul instituțiilor de cult, omenirea se desprinde cu greu de cultura pedepsei și a violenței, chiar dacă educația modernă se bazează pe drepturile fundamentale ale omului și pe știință și tehnologie.
Ca fată, mi se pare că religia vine la pachet cu o justificare a discriminării femeii, mai ales în contextul sexualității. Ideea de a-ți ajuta aproapele se oprește la orice nu e conform valorilor religioase: persoane de altă religie, homosexuali.
A., 21 de ani:
Pedepsele fizice (ex: înfometarea, bătaia sau efortul fizic până la epuizare) au fost interzise prin lege pentru copii, dar și pentru adulți. Deși au fost practicate mii de ani și încă rezidă în practicile curente, ele sunt considerate de societatea modernă acte degradante, umilitoare și traumatizante – așa sunt și resimțite la nivel emoțional.
„Venind dintr-o familie foarte religioasă, am întipărite niște obiceiuri pe care le practic doar din frica să nu se întâmple ceva, deși eu aș vrea să pot trăi fără aceste obligații sau măcar să nu le văd ca pe niște datorii pe care trebuie să le onorez ca să pot trăi fericită sau fără să fiu pedepsită”, spune L., 29 ani.
Știința modernă a demonstrat că traumele emoționale și cele fiziologice, în special cele din copilărie, își lasă amprenta puternic asupra biologiei creierului și asupra echilibrului biochimic al întregului organism, nu doar asupra comportamentului, credințelor și relațiilor unei persoane.
Știm acum, pe baza studiilor și dovezilor științifice (de exemplu, acest studiu din cadrul unui proiect european, în care s-a analizat violența școlară din 4 țări UE), că metodele de educație care se folosesc de violență (fizică sau psihologică) vor genera comportamente violente sau abuzive și tulburări emoționale, mai devreme sau mai târziu. Astfel, aceste metode de educație bazate pe frică întrețin cultura violenței.
Tot știința modernă ne-a pus la dispoziție alternative la cultura pedepsei în educație – metode pozitive, care pun accent pe recompensă și înlocuiesc pedeapsa cu sancțiuni non-violente, prin care educația își poate atinge scopurile formative, fără atât de multe efecte secundare negative.
Iar acest lucru este valabil și în cadrul sistemelor de educație de masă, și în cadrul micro-sistemelor de educație, adică în familie.
Dar pentru ca ele să funcționeze și să livreze rezultatele scontate, aceste principii, metode și tehnici de educație modernă trebuie mai întâi să fie implementate corespunzător. Adică fără jumătăți de măsură și fără standarde duble, fără diferențe între planurile teoretice și activitățile sau atitudinile din realitate.
Practic, este nevoie mai întâi ca adulții aflați în rol de părinte, protector, profesor sau mentor pentru generațiile tinere să se educe, să-și vindece rănile și traumele emoționale și să-și clarifice valorile pe care se bazează și pe care vor să le transmită mai departe.